|
Răscoala țăranilor
Începând cu mijlocul secolului al XlX-lea, evreimea khazară din Moldova devenea stăpână pe averea imobiliară prin intermediul instrumentelor de credit și reușea chiar să torpileze întemeierea Băncii Naționale Române care - spre paguba cămătarilor și bancherilor evrei - ar fi reglat și ordonat circulația financiară și ar fi pus bazele unei instituții naționale de credit. Prin instrumente de credit și ipoteci, evreii au reușit să-și subordoneze în Moldova o bună parte din marea proprietate funciară boierească, devenind astfel proprietarii de fapt ai acesteia.
În 1848 revoluționarii moldoveni, foarte mulți dintre ei masoni idealiști, care nu cunoșteau relațiile de subordonare a lojilor masonice față de Alianța Universală Israelită, au alcătuit un comitet în frunte cu Vasile Alexandri pentru redactarea programului revoluționar, intitulat "Petiția Proclamație", care avea 25 de puncte. Reformele economice stipulate de acest program au fost însă speculate de evreime în folos propriu și în dauna economiei naționale.
Evreii au preluat din Petiția-Proclamație lozinca "dezvoltarea comerțului" pe care au exploatat-o însă pentru dezvoltarea comerțului evreiesc, sub protecția politică a Alianței Universale Israelite și cu sprijinul capitalului financiar internațional evreiesc, beneficiind de o propagandă susținută prin presa subordonată din Principatele Române și din străinătate. După Revoluția de la 1848, cei mai mulți arendași de moșii erau evrei, iar la sfârșitul secolului XIX se organizaseră deja în mari trusturi arendășești, punând mâna pe furniturile publice, pe perceperea accizelor și a comerțului de bancă, își întăriseră hegemonia în comerțul cu amănuntul și debutaseră în comerțul mare și în industrie - activitate de pionierat. Petrolul și aurul verde, pădurile, cu industriile aferente, devin cu timpul obiectivele principale ale războiului economic dus de evrei și va avea efecte devastatoare pentru țară. Nu le scapă din mâini nici prostituția sau comerțul cu carne vie.
Iată numai un exemplu al înlăturării românilor din activitățile rentabile: la Iași, în 1839, existau 627 breslași români, pentru ca în 1909 să mai fie doar 71, în schimb existau acum 556 de breslași evrei.
Arendașii evrei sau "cămătarii de pământ" - cum îi denumea Dr. G.D. Creangă în lucrarea sa "Situația arendașilor față de chestiunea țărănească" - erau organizați în trusturi, încurajate în mare măsură din afara țării, de unde consorții iudaice le puneau la dispoziție capitalul necesar pentru a putea pătrunde masiv în agricultură.
Motivul pentru care boierimea autohtonă și-a arendat moșiile către evrei, suspendându-și astfel dreptul la proprietatea funciară, este același pe care l-a avut cu mult înainte și aristocrația poloneză, șleahta, și care dusese la răscoalele țăranilor poloni, apoi ale cazacilor: fuga de muncă și de răspundere, luxul nemăsurat, obiceiul de a sta în străinătate și de a petrece, decadența moravurilor etc. Toate acestea necesitau sume mari de bani, puse la dispoziție de evreul cămătar care obținea arenda cu toate privilegiile acordate boierului: dreptul de a avea cârciumă, brutărie, măcelărie, de a ține farmacie, de a vinde peștele heleșteelor, de a percepe taxe la vaduri și pentru pășunat, de a tăia pădurile. În 1903, în Țara de Sus, 399 de evrei țineau în arendă 45,57% din proprietățile (moșiile) de peste 50 de hectare, în timp ce altă pondere, de 48% din proprietatea funciară (cu o suprafață de 497.979 hectare), erau exploatate de evrei în asociere cu arendași de altă etnie, chiar și cu ciocoi români.
Așa cum am arătat, spre sfârșitul secolului XIX și în primul deceniu al secolului XX, evreimea care se ocupa cu exploatarea proprietății funciare era organizată în trusturi arendășești, unul dintre cele mai mari trusturi arendășești evreiești fiind cel al fraților Fischer: Marcu zis Mochi, Kalman, Froim, Schoel și Avram. În 1904 acest trust stăpânea și exploata la sânge 237.863 ha pământ arabil, iazuri, pășuni, alcătuind o feudă cu 79 de comune rurale, botezată "Fischerland", pe teritoriul căreia circula moneda Fischerilor, și nu moneda națională. Până și pentru a-și adapă vitele la iaz, ca și pentru lut, țăranii plăteau taxă evreilor Fischer.
Frații Fischer, reprezentați de Mochi, reușiseră să realizeze un adevărat stat în stat, Fischerland-ul fiind premergătorul Judenland-ului (Țara Evreilor) proiectat de Alianța Universală Israelită. Tot astfel, mai existau și alți capi de trusturi arendășești: Gastiner din Botoșani, Gutman din Roman, Juster și Mendel din Brăila. La 6 martie 1905, D. Sturza a interpelat guvernul, afirmând că numai Fischerii au arendat de la stat 159.334 ha, de la Casa Școalelor, Eforia Sfântului Spiridon, de la societăți private și de la particulari.
Arendașii evrei din România se subordonau, de fapt, la acea dată, strategiei rabinului Reichorn din Praga, care, in 1896, alcătuise planul de iudaizare a proprietăților funciare după cum urmează: «în numele justiției sociale și a egalității, vom împărți marea proprietate la țărani care, fiind lipsiți de mijloace de exploatare, se vor adresa nouă, devenind datornicii noștri, iar capitalurile noastre făcându-se stăpâne, noi vom fi marii proprietari și puterea va fi a noastră». Documentul rabinului Reichorn a fost descoperit târziu lumii creștine, într-o sinagogă din Madrid, și publicat de ziarul italian Accecicilo Tardi din 8 Octombrie 1938.
Acesta este motivul real pentru care francmasoneria, manipulată la rândul ei, a stimulat pretutindeni reformele agrare, evreii pândind momentul când, după reformă, țărănimea împroprietărită, lipsită de inventar agricol, trebuind să plătească diferite impozite, a apelat la capitalul cămătarilor, arendașilor, băncilor evreiești, devenind, prin polițele și dobânzile la dobândă, sclava acestora. Prin legea rurală de la 1864 s-au împroprietărit în Principatele Unite (Țara Românească și Moldova) aproape 468.000 familii de țărani cu 17.666.000 hectare.
La condamnabila practică de a-și arenda proprietățile agricole trusturilor evreiești s-au pretat, din păcate, nu numai persoane particulare, ci și așezăminte de binefacere, ba chiar și statul, care, de exemplu a dat în arendă evreilor 28.000 de pogoane de pământ ale domeniului Jegălia. Totodată, prin interpuși, de obicei oameni politici veroși sau proprietari dornici de câștiguri ușoare, trusturile evreiești cumpărau moșii pe care apoi le arendau de la proprietarii lor nominali pe o durată de 99 de ani.
La începutul anului 1907, în România Mică arendașii evrei atingeau cifra de 915, având o suprafață arendată de 1.113.147 ha, în afara pădurilor.
Oferind prețuri mult mai mari decât cele practicate până atunci, trusturile evreiești urmăreau un plan bine chibzuit, acela de a distruge inventarul de proprietate al boierului care arenda. Odată realizat acest obiectiv, în cele mai multe cazuri, proprietarul nu mai era capabil să refacă inventarul necesar exploatării eficiente a proprietății și, ca urmare, era nevoit să-și arendeze mai departe moșia trustului, de data aceasta, însă, la prețurile impuse de arendaș.
Metodele de exploatare ale arendașilor evrei, fie individuali, fie organizați în trusturi, erau în general asemănătoare. O parte din moșii le subarendau țăranilor cu prețuri de patru ori mai mari decât prețul la care ei arendaseră; altă parte era exploatată sângeros folosind munca țăranilor nevoiași înrobiți prin Legea tocmelilor agricole, polițe cu clauză penală și dobânzi la dobânzi. Când țăranii moldoveni de pe moșiile trustului Fischer nu acceptau condițiile, Mochi Fischer aducea muncitori agricoli ruteni din Bucovina. Al doilea nivel al exploatării consta în faptul că țăranul era obligat să-și cumpere toate bunurile de consum numai de la prăvăliile arendașului sau ale trustului, unde prețurile erau zdrobitoare. Analiza făcută de Eminescu tocmelilor agricole stabilește că dobânzile percepute de arendași începeau cu 90%, cele mai ridicate fiind până acolo încât unii boieri au arendat evreilor până și bisericile de pe moșiile lor, astfel încât preoții și enoriașii, spre a putea organiza și participa la slujbele religioase, la botezuri, la cununii și înmormântări, trebuiau să plătească arendașului evreu o taxă suplimentară. Bineînțeles că lumânările se cumpărau de la prăvăliile arendașului la prețul celor din ceară, ele fiind confecționate din puțina ceară și multă osânză.
Neputând cumpăra moșii, evreii îi corupeau pe marii proprietari și chiar mulți parlamentari au cumpărat moșii pe banii trusturilor sau ai arendașilor evrei, după care le arendau acestora pe vreme de 99 de ani, aceasta fiind forma mascată prin care evreii puteau, pe moment, să devină proprietari pe pământul românesc.
În 1906, C. Stere publica în Viața Românească un articol ce a avut un mare răsunet, "Fischerland", denunțând trusturile arendășești ale evreilor. Aducea o documentare strivitoare, ce reflecta o exploatare țărănească prin învoieli agricole de tip colonial, prezentând cifre ce înlăturau echivocul privind regimul de asuprire neomenos practicat de evrei. "Siberianul" sau "nihilistul" - cum îl numea C. Stere pe evreul khazar ocupant - "turbură digestia unei întregi clase de beati possidentes". Din paginile articolului reieșea cu ușurință: "conturându-se printre cifrele statisticilor chipurile crispate de ură ale țăranilor și se întrezăreau flăcările revoluției mistuind conacele marilor proprietari. Articolul apărea ca zborul unei păsări anunțătoare de furtună". (Gabriel Constantinescu Evreii în România.) Dispunând de capitaluri imense, trusturile evreiești au trecut în 1906 dincolo de Milcov, arendând moșii în județele Brăila, Ialomița și Dâmbovița, pe care le vor exploata după aceleași practici pe care le experimentaseră în Moldova.
Din anul 1902 până în 1906 au fost recolte bogate, ceea ce a făcut ca arenzile să crească în proporție geometrică, iar exploatarea țărănimii dijmașe să atingă insuportabilul. Dintre trusturile evreiești, numai trustul arendășesc al fraților Fischer secătuia populația țărănească de pe o suprafață de 2.368 kilometri pătrați, cât întinderea unui județ. Pe acest Fischerland exista un sat cu nume predestinat: Flămânzi. Răscoala a izbucnit în Moldova, pe moșia Flămânzi, tocmai aici, și a avut de la început un caracter puternic antievreiesc din pricina nemulțumirilor acumulate vreme de decenii de către masele țărănești exploatate de cârciumarii, cămătarii și arendașii evrei. Țărănimea răsculată a năvălit în târgurile create și locuite de evreime, precum Hârlău, Târgul Frumos, Podul Iloaiei, unde au devastat prăvăliile și cârciumile evreiești, după care s-au revărsat asupra conacelor moșierilor și sediilor arendașilor (situație descrisă de Radu Theodoru în România ca o pradă ).
Gazeta Voința Națională din 9 martie 1907 publica articolul «Răscoala și Guvernul», din care cităm:
"Trustul fraților Marcu, Kalman, Froim Soil și Avram Fischer ține în arenda 69 de moșii... în ultimii doi ani arenzile au fost urcate de două ori... Ca să vedeți că de unde era răul mai mare, de acolo a pornit mișcarea, observați că în punctele unde s-au întâmplat primele răzvrătiri - și nu uitați că aceste mișcări sunt contagioase - acolo sute de mii de suflete erau încinse de cercul de fier al trusturilor de arendași străini [evrei], care le speculau cu lăcomie, așa cum voiau... Dacă nenorociții țărani încercau să iasă din acel cerc, la dreapta sau la stânga, în sus sau în jos, zeci de kilometri se izbeau de aceiași exploatatori [evrei], și dacă încercau să emigreze și mai departe, găseau alți arendași care, ispitiți de câștigurile cele mai mari, ale trusturilor, profitau de învoielile cele exagerate, îi exploatau tot atât de rău astfel că nenoriciții nu găseau nicăieri nici o ușurare".
În aceeași zi, în ședința Consiliului de Miniștri din 9 martie 1907, regele Carol I a cerut guvernului să vină negreșit cu o lege împotriva trusturilor arendășești. Obligată să reziste singură presiunii diplomatice, economice, financiare și mediatice a Alianței Universale Israelite, țărănimea română se văzuse nevoită să pună mâna pe bâte, furci și coase, și să își revendice dreptul la viață. Din acest motiv, peste 11.000 de țărani au fost uciși de forțele de ordine, care astfel apărau interesele exploatatorilor străini, dar au reușit să oprească, pentru moment, înstrăinarea pământului țării, scos la mezat evreilor. "Trustul Fischer ar fi jucat în România rolul baronului Rothschild în Boemia - afirmă Radu Theodoru. Cu un instinct milenar al naționalului, țărănimea a rezolvat dilema clasei politice, plătind din nou cu sânge și suferințe eliberarea moșiei țării de sub jugul cămătăresc, răsturnând prin foc și pară strategia Alianței Universale Israelite, care își fixase ca obiectiv cucerirea posesiunii pământului românesc, astfel încât înlocuind boierimea națională cu evreimea arendașă și cămătărească, să poată transforma România prin unirea Fischerland-urilor într-o Judenland."
|