|
Bancherii evrei împotriva României Mari
Rothschild și Baruch la Conferința de pace de la Paris, 1919
Deși victorioasă după primul război mondial, României nu i s-a permis să participe la masa negocierilor de pace de la Paris, în calitate de partener, în cadrul așa-zisei "Conferințe de Pace" din 1919. Această întrunire a fost de fapt coordonată și condusă din umbră de către "consilierii" secreți evrei ai reprezentanților celor trei mari puteri: Statele Unite ale Americii, Anglia și Franța.
"Consilierul" președintelui S.U.A., Woodrow Wilson, a fost bancherul evreu american Bernard Baruch, care a avut un rol deosebit de activ în întreg scenariul primului război mondial. În același timp "consilierii" primului ministru al Angliei, David Lloyd George, era un membru al familiei Rothschild, anume Philip Sassoon, iar al primului ministru francez, Georges Clemenceau, era chiar bancherul evreu Jeroboam Rothschild (deghizat sub numele Georges Mandel).
Deși înregimentat în tabăra ocultei iudeo-masonice, președintele american Wilson, dezvăluise cu câțiva ani mai devreme, în 1913, situația de fapt:
"De când am intrat în politică, mulți oameni mi-au încredințat opiniile lor. Unii din cei mai importanți oameni din Statelor Unite ale Americii se tem de ceva sau de cineva. Ei știu că există undeva o putere atât de organizată, atât de solidă, de atentă, de concretă, universală, încât preferă să vorbească în șoaptă atunci când își exprimă dezaprobarea" (W. Wilson, The New Freedom).
Majoritatea analiștilor consideră mărturisirea voalată a președintelui S.U.A., Woodrow Wilson, drept mărturia faptului că în 1913 Statele Unite Americane erau deja la cheremul ocultei universale.
Benjamin Freedman, un evreu creștinat, este cel care a demascat, la nivelul istoriei, marea conspirație "khazară", prin care evreii sioniști acționează pentru a-și subordona întreaga civilizație. B. Freedman și-a petrecut viața în oligarhia și în cercurile sioniste evreiești și, astfel, fusese strâns asociat cu Bernard Baruch, cu Samuel Untermayer și cu președinții marionete ai S.U.A. mânuiți de aceștia.
Iată dezvăluirile lui Benjamin Freedman referitor la situația primului război mondial și la rolul ocult jucat de evreimea sionistă: Germania a oferit la un moment dat Marii Britanii condiții de pace extrem de avantajoase: încheierea păcii cu revenirea la situația de dinainte de război, favorabilă Angliei. Guvernul britanic se gândea serios să le accepte, când în octombrie 1916 sioniștii din Londra, reprezentanți ai evreimii est-europene (inclusiv din România), au împiedicat încheierea păcii, promițând Marii Britanii o victorie care va fi obținută de Statele Unite ale Americii (care, la acea dată, nu intraseră în primul război mondial și nu erau în conflict cu nimeni), cu condiția ca Marea Britanie să le dăruiască sioniștilor Palestina (Israelul de azi), la care nici Marea Britanie, nici evreii din Europa răsăriteană (evrei khazari) nu aveau nici un drept natural.
În Statele Unite ale Americii, zice Benjamin Freedman, evreii dețineau pe atunci, (ca și acum) presa de mare circulație. Ei urau Rusia țaristă (care îi oprea pe evrei să acceadă la putere) și-i doreau înfrângerea, motiv pentru care bancherii evrei de pe Wall Street, precum Kuhn și Loeb, refuzau să finanțeze aliații Rusiei: Anglia și Franța. Dar imediat ce sioniștii au obținut promisiunea că li se va "dărui" patria palestinienilor (pe care îi vor putea masacra și izgoni pentru a-și putea întinde statul lor "mesianic"), imediat, deci, toată presa americană, ce fusese până atunci pro-germană, dintr-o dată a descoperit că nemții sunt "huni", că taie mâinile copilașilor de țâță cu baionetele și alte asemenea fantezii. Nu se putea citi nimic altceva în presa americană decât despre cauza sfântă a războiului împotriva Germaniei. Marionetă a talmudiștilor, președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, a declarat război Germaniei, iar la Londra a fost semnată "Declarația Balfour", prin care s-a dat sentința de moarte poporului palestinian.
Din acel moment, în S.U.A., ziariști, scriitori, politicieni, bancheri evrei sau în subordinea acestora, se înhamă la construcția Noii Ordini Mondiale, războiul mondial (primul război mondial) fiind considerat pârghia necesară demarării efective a bazelor nevăzute ale acesteia . În fond generoasă ca idee, noua ordine mondială cu un guvern mondial, era construită (și încă mai este) de evrei pentru evrei, fiind forma cea mai îndrăzneață și fanatică a naționalismului religios israelit, sionismul. Noua Ordine Mondială nu a fost concepută pentru a oferi șanse egale tuturor națiunilor, ci supremația uneia singure, cea evreiască.
Ce puteau însemna interesele naționale ale românilor la 1919 pentru acești mari regizori ai istoriei universale decât un moft, un obiectiv neînsemnat sau, poate, chiar o piedică în scopurile "marelui plan"? Învingători pe frontul de luptă armat, românii nu puteau accepta că de fapt alții sunt "adevărații" învingători, cum se auto-considerau evreii sioniști. Mai mult, deveniseră deja foarte incomozi prin marșul armatei române prin Transilvania, care s-a încheiat doar la Budapesta prin răsturnarea regimului iudeo-bolșevic (comunist) al lui Bela Kun. Or, comunismul era una dintre formulele de moment ale sionismului de a cuceri dominația lumii.
Președintele S.U.A. însuși, Woodrow Wilson, se angajează în lucrarea ocultei iudaice de planificare a lumii postbelice, încă din anul 1917, anul revoluției iudeo-bolșevice din Rusia și al intrării S.U.A. în primul război mondial. "Coincidența" este considerată de unii autori ca menită să zdrobească Germania spre a se da mână liberă iudeo-bolșevismului (cum am arătat, o variantă cameleonică a sionismului de a cuceri lumea) spre Europa, politică repetată fără nici o imaginație și în al doilea război mondial, când ieșirea S.U.A. din neutralitate a decis victoria iudeo-bolșevismului în Europa și a comunismului în China, Coreea și Vietnam.
Din 1918, începând cu New York World, presa din S.U.A. sprijinea revoluția iudeo-bolșevică, fără a lua poziție pentru apărarea drepturilor omului "călcate sub cizmoacele pline de sânge ale comisarilor iudei". Asasinarea a milioane de ruși și a altor nații ce se opuneau comunismului era indiferentă presei americane, aservită cauzei evreiești . Mai mult, un director al Federal Rezerve Bank scria în anul marilor masacre din Rusia, în ziarul mai sus citat: "Rusia ne arată drumul spre mari și impetuoase schimbări ale lumii... mă bucur că se întâmplă așa!"
Consilierul și confidentul președintelui american Wilson era un anume "colonel" Edward Mandel House, care deja lansase din 1912 ideea răsturnării guvernelor și a înlocuirii cu regimuri socialiste. Am arătat că tot sub același nume de Mandel, la "Conferința de Pace" de la Paris participase la culisele întrunirii, în calitate de "consilier" al prim-ministrului francez, bancherul evreu J. Rothschild, ceea ce ne îndreptățește să credem că între cei doi a existat o legătură necunoscută istoriei. Oricum, în urma "Conferinței" de la Paris, la 10 ianuarie 1920, sub presiunea președintelui Statelor Unite ale Americii s-a înființat prima structură mondialistă, Liga Națiunilor, al cărei pact România a fost nevoită să îl semneze. Cea mai mare contribuție la acest eveniment a avut-o, la Paris, chiar Mandel House, același personaj care, ulterior, în S.U.A., a reorganizat Institutul de Afaceri Internaționale sub numele de Consiliul pentru Relații Externe (cunoscutul C.F.R.), organizație care și astăzi este unul dintre cele mai eficiente mecanisme de acțiune pentru instaurarea "Republicii Universale" condusă din umbră de evreii sioniști. Prin periodicul organizației, Foreign Affairs, se susține, din 1922, ideea unui guvern mondial, iar ofensiva ideologic-propagandistă se desfășoară tot aici, pe planuri largi, cu începere din 1928: doctrinarii, ideologii, filozofii, sociologii, esteticienii iudei sau în solda iudaismului încep să precizeze conceptul de Nouă Ordine Mondială .
Sionismul a cunoscut întotdeauna două curente: primul dădea întîietate menirii mesianice a poporului evreu de a domni asupra tuturor celorlalte popoare ale lumii, iar al doilea - "refacerii" statului evreu, distrus din voință divină pentru nerecunoașterea de către evrei a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Cele două curente au cunoscut partizani care s-au luptat între ei pentru supremație în cadrul colocviilor evreiești, dar întotdeauna au ajuns prin a coexista și chiar prin a se sprijini reciproc, astfel încât, finalmente, cele două tendințe sunt mai degrabă două direcții ale acțiunii sioniste.
Astfel, la "Conferința de Pace" de la Paris din 1919 a participat la un moment dat și o "delegație" compusă din 117 evrei și condusă de Bernard Baruch (care mai avea și rolul ocult de consilier al președintelui american, de unde rezultă regia evenimentelor). Relatarea îi aparține lui Freedman:
"Am fost unul dintre ei și știu cum s-au petrecut lucrurile. Delegația a scos la iveală Declarația Balfour prin care i se promisese Palestina, iar nemții și-au dat atunci seama că tot măcelul pe care-l suferiseră și toată suferința la care erau supuși, cu țara ciopârțită și populația epuizată de birurile crunte impuse nemților ca reparații de război își au rădăcina în târgul în virtutea căruia evreii din răsăritul Europei puteau folosi forța financiară și militară a marilor puteri pentru ca să practice genocidul împotriva palestinienilor".
Însă manipularea "Conferinței de Pace" de la Paris de către evreii sioniști nu era îndreptată doar împotriva nemților sau palestinienilor, ci împotriva întregii civilizații creștine, ale cărei rosturi trebuiau reașezate astfel încât oculta evreiască internațională să facă un pas important către dominarea și subordonarea întregii lumi. O astfel de soartă îi era rezervată și României, învingătoare în război, cu sute de mii de morți, dar ale cărei interese erau tratate ca secundare față de cele ale evreilor din țară.
Dar iată mecanismele acestei mari regizări a istoriei moderne a lumii, regie și conspirație ce a condus la înființarea Ligii Națiunilor Unite, embrionul unui viitor guvern mondial condus din umbra de casta ocultă a bancherilor și sioniștilor evrei și impusă de președintele american Wilson prin "Declarația" în 14 puncte, concepută ca sistem de principii al "Conferinței":
Pentru coordonarea lucrărilor Conferinței a fost instituit, ca autoritate supremă, un Consiliu "de Zece". El era alcătuit din câte doi reprezentanți - primul ministru și ministrul de Externe - ai celor cinci mari puteri învingătoare: Franța, Anglia, Statele Unite, Italia și Japonia. La sfârșitul lunii martie însă, din Consiliul "de Zece", și-a făcut apariția un Consiliu Suprem, denumit Consiliul ,celor Patru", format din Georges Clemenceau (Franța), Woodrow Wilson (S.U.A.), David Lloyd George (prim-ministru al Angliei) și Emanuele Orlando (prim-ministrul Italiei). Ca un fapt nu lipsit de importantă, este de reținut că "Cei Patru" făceau parte, cu grade înalte, din organizațiile masonice ale țării lor.
La Paris, stilul dictatorial a fost folosit și față de aliații mai mari, dar cu atât mai mult față de cei mai mici, așa cum a fost cazul României, iar cei care au dictat "Pacea", au trasat granițele Europei și au impus sisteme și practici politice pe măsura intereselor lor au fost Clemenceau, Wilson și Lloyd George, fiecare dintre ei fiind însă asistat de consilierii de taină evrei, a căror contribuție a fost hotărâtoare în deciziile impuse de "Cei Trei Mari".
În aparență, delegația americană era condusă de președintele Wilson, dar cel fără consimțământul căruia nu se lua nici o hotărâre era "colonelul" House, un personaj misterios, reprezentantul intereselor organizațiilor masonice americane. Un al doilea consilier al președintelui Wilson a fost Bernard Baruch, bancherul american-evreu care în timpul ostilităților avusese în subordine departamentul industriei de război, iar la alegerile din 1912 și 1916 finanțase campania electorală pentru alegerea președintelui.
Consilierul de taină al lui Clemenceau era Georges Mandel, numele lui adevărat fiind însă Jeroboam Rothschild, iar Lloyd George îl avea alături pe Sir Philip Sassoon, descendent în linie directă din Amschel Rothschild, întemeietorul binecunoscutei dinastii de bancheri evrei. La lucrările Conferinței el purta titlul de secretar particular al primului ministru și în această calitate lua parte la cele mai secrete consfătuiri ale "Consiliului Suprem" al Conferinței de Pace.
România era reprezentată de primul ei ministru, Ion I.C. Brătianu, dar "Aliații" contestau legitimitatea pretențiilor noastre teritoriale. Ei nu erau dispuși să recunoască unirea Basarabiei cu România, nu erau dispuși să recunoască apartenență Banatului la România. Greutățile cu care s-a confruntat delegația română au fost provocate, în general, de "Statutul Minorităților" care ne-a fost impus, și în special de veșnica problemă a încetățenirii evreilor, la care aceștia aspirau pentru a-și putea asigura averile dobândite prin camătă, speculă și negoț.
La 12 februarie 1919, Brătianu scria de la Paris către București:
"Evreii de aici, sub influența sugestiilor și a documentării primite [de la evreii] din România, consideră decretul nostru de naturalizare ca neîndestulător. Ei obiectează că naturalizarea rămâne individuală, pentru că e supusă la formalități complicate... Am avut lungi convorbiri în această privință cu Edouard de Rolhschild și cu Israel Levy, marele rabin al Franței... Chestiunea evreiască, problemă internațională prin definiție, cu multiplele și variatele ei legături, care îngreuiase atât de mult situația României Mici la Congresul de la Berlin, se așează acum în calea noastră la Conferința de Pace din Paris".
La rândul său, Constantin Kirițescu în Istoria războiului venirii reîntregirea României, scria:
"Culoarele Conferinței de Pace [de la Paris] erau pline de oameni de afaceri care adulmecau în România o pradă bogată și ușor de apucat, dacă se exploatau greutățile politice în care se zbătea. Ei erau susținuți în prima linie de Hoower, dictatorul alimentației, care nu se sfiia să amenințe fățiș cu suprimarea ajutorului alimentar pe care Statele Unite îl acordă României -ca, de altfel, și altor state aflate în suferință [după război] - dacă aceasta manifestă intransigență la propunerile oamenilor de afaceri americani. În special, petrolul român excita, în primul rând, interesul businessmen-ilor americani, în cap cu influenta, societate Standard Oil [componentă a ocultei financiare], în culisele Conferinței, plutește un pronunțat miros de emanații de petrol".
Dar cea mai categorică descriere a situației aparține profesorului englez R.W. Seton Watson de la Universitatea din Londra, care, referindu-se la "tendințele încă nelămurite ale Conferinței de la Paris", o amintește și pe aceea de "încercare de a smulge României concesiuni industriale foarte însemnate în folosul unui grup de financiari evrei americani, sub amenințarea de a pierde sprijinul Americii la Conferință".
Aproape concomitent cu desfășurarea acestor evenimente de la Paris din 1919, soldate cu importante capitulații românești, în România se năștea Legiunea Arhanghelului Mihail, organizație condusă de Corneliu Zelea Codreanu, anti-sovietică și anti-evreiască, care avea să se implice într-un război sângeros cu oculta evreiască mondială.
Consiliul Afacerilor Externe (C.F.R.), cu adresa actuală în Harold Pratt House pe East 68th Street în New York, a fost înființat în 1921. Din anul 1922, C.F.R a demarat editarea publicației Afaceri Externe.
Conform paginii de internet a Consiliului (http://foreignaffairs.org), acesta s-a înființat atunci când "câțiva participanți americani la Conferința de Pace de la Paris au decis că este cazul să se familiarizeze cât mai mulți americani cu responsabilitățile și obligațiile internaționale în continuă creștere ale Statelor Unite". În 1921, când a fost fondat, Consiliul Afacerilor Externe (C.F.R.) era dominat de bancherul J.P.Morgan, care la rândul său era un tentacul al caracatiței Rothschild. Consiliul a fost creat de evrei, care au manipulat Conferința de Pace de la Paris din 1919, iar la ora actuală este în spatele acțiunilor mondialiste, fiind încă controlat de evrei. "Instituțiile internaționale concepute în 1945: O.N.U., Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional, au fost anticipate în studiile făcute de Consiliul Afacerilor Externe." (New York Magazine, 7 Octombrie 1996).
După cum rezultă din raportul anual al C.F.R., 284 din membrii săi sunt oficiali ai guvernului Statelor Unite.
"Orice organizație care se poate lăuda că 284 dintre membrii săi sunt oficiali ai guvernului Satelor Unite ar trebui să fie bine cunoscuta. Și totuși majoritatea americanilor nu au auzit niciodată de Consiliul Afacerilor Externe. Una dintre explicațiile acestei situații este faptul că 171 de jurnaliști, corespondenți și directori executivi în comunicații sunt în același timp membri ai Consiliului Afacerilor Externe și nu scriu despre organizație." (John McManus, Cine conduce America?)
|