|
Gheșefturi evreiești sau asimilare politico-economică!
Retrocedări evreiești și sprijin electoral. Anul 1996 a fost în România an de campanie electorală pentru alegerile parlamentare și prezidențiale. Nu întâmplător, ambasador al S.U.A. la București era afaceristul evreu Alfred Moses, iar Ion Iliescu dorea să fie încă o dată președinte al României. Prietenia președintelui Iliescu cu Alfred Moses trecuse proba de foc când, în vara lui 1996, cei doi aflându-se alături în sediu central al B'nai B'rith din S.U.A., Ion Iliescu a declarat public că rupe coaliția de guvernare cu "partidele extremiste" (fiind catalogate astfel Partidul România Mare și Partidul Unității Naționale a Românilor).
Pe de altă parte, conaționalii lui Moses au considerat că Ion Iliescu ar fi bun de președinte pentru România, căci demaraseră deja cu el ceva afaceri. Mai mult, puteau chiar să câștige un ban bun "ajutându-1". În acest context s-au deplasat în România trei "mercenari electorali", evreii americani Shumate, Dresner și Gorton, care au fost plătiți de guvernanții români sub pretextul unui studiu de marketing prin ordine de plată executate de Banca Ion Țiriac. Ziarul Ziua relata la 27 martie 1996 despre o primă tranșă de un milion de dolari, urmată de o alta de o jumătate de milion de dolari.
Cei trei "mușchetari" mercenari prezentau și o bună carte de vizită. George Gorton pregătise și campania electorală a lui Boris Elțîn, devenit apoi președinte al Federației Ruse. La rândul lui, cunoscut strateg electoral în S.U.A., Joe Shumate era un renumit analist al campaniilor electorale, iar Richard Dresner era expert electoral în New York, pregătindu-i lui Bill Clinton mai multe campanii electorale (în 1970, Dresner a fost cel care l-a sprijinit pe Clinton să devină guvernator al statului Arkansas), de aceea era în foarte bune relații cu fostul consilier al președintelui S.U.A., Dick Morris. Se știe că, deși democrată, administrația lui Bill Clinton a fost cea mai penetrată de elemente sioniste evreiești și de membri ai B'nai B'rith (de regulă, evreii americani sunt mai apropiați de Partidul Republican, în cadrul căruia au penetrat la funcțiile de conducere).
Mercenarii "americani" au fost angajați de partidul de guvernământ (P.D.S.R.), la decizia lui Viorel Hrebenciuc, în iulie 1996, arată Ziua. Contractul consultanților era programat să dureze până la data de 17 noiembrie 1996, urmând ca el să acopere și turul doi de scrutin. Ei au locuit la Vila P50, fostă a lui Ceaușescu. De la bun început, americanii au dat importanță campaniei din presă, în special celei de pe postul național de televiziune.
Cum era de așteptat, opoziția "democratică" de la acea dată, reprezentată îndeosebi de Convenția Democratică, apărea în fața opiniei publice occidentale ca anti-comunistă, în timp ce Ion Iliescu și partidul său (P.D.S.R.) ca neo-comuniști, ceea ce a determinat mai multe agenții neguvernamentale ale S.U.A. să sprijine aceste forțe de "opoziție democratică". Această situație periclita însă misiunea Gorton-Shumate-Dresner și trebuia stopată, moment în care a trebuit să intervină ambasadorul S.U.A., adică evreul A. Moses, care a încercat la schimb să mai obțină un avantaj: privilegii pentru evrei în privința retrocedării imobilelor din România. Totodată, el cere guvernului S.U.A. să oprească sprijinul acordat opoziției din România.
Situația a fost surprinsă critic și combătută de ziaristul Anton Uncu de la România Liberă, pe parcursul unei serii de articole din septembrie-octombrie 1996:
"Ambasadorul Statelor Unite la București, dl. Alfred Moses, afirmă că Legea caselor naționalizate nu constituie obiect de negociere între Guvernul român și Guvernul american... Am aflat [însă] că domnul ambasador a negociat cu Puterea de la București o exceptare de la lege pentru [foste] proprietăți aparținând comunităților etnice. Recunosc, nu înțeleg prea bine intențiile ambasadorului Statelor Unite în România, domnul Alfred Moses. Cum domnia sa exprimă poziția Guvernului S.U.A., evident, nu înțeleg prea bine intențiile Guvernului american. Nu pun în discuție faptul că domnul Alfred Moses ar fi sau nu diplomat de carieră sau că numirea sa în această funcție ar fi fost acordată la cerere, în relație directă cu volumul fondurilor donate în campania electorală a președintelui american. Dacă domnul Teodor Meleșcanu are dreptate, circa 90% din ambasadorii S.U.A. se înscriu în această regulă. La urma urmelor, asta îi privește pe americani. Grija noastră este că ambasadorul S.U.A. în România este, prin forța lucrurilor, reprezentantul Guvernului american pe lângă Guvernul României. Dacă așa stau lucrurile, cum să înțelegem declarațiile publice ale domnului Alfred Moses, în sensul modificării structurii alianței guvernamentale prin excluderea partidelor extremiste din structura acesteia? Că Guvernul american l-a acreditat pe domnul Moses, nu pe lângă guvernul real al României, ci pe lângă un guvern ideal, sau cel puțin așa cum l-ar dori americanii să fie?
Dar restituirea proprietăților evreiești comunitare preocupă guvernul S.U.A.? Fără îndoială. Cum s-ar putea explica altfel negocierile pe această temă ale ambasadorului S.U.A. cu Președinția, Guvernul și staful P.D.S.R.? Domnul Alfred Moses, șeful comunității evreiești din New York, ori și-a asumat, benevol, funcția de ambasador al comunității evreiești pe lângă Guvernul României, ori își încalcă mandatul încredințat de Guvernul S.U.A."
"Nu-i mai vrem pe americani, ale Uncu? Sau, totuși, îi vrem, dar cu condiția să nu fie evrei?" este întrebat de alt ziar redactorul României Libere.
"Asta nu mai este de râs - răspunde Anton Uncu -, asta-i măgărie! Și există riscul să te ia cineva în serios. Ei, bine, dacă domnul ambasador ar fi negociat la București retrocedarea imobilelor minorităților malgașe, nu evreiești, ca stare de excepție de la Legea caselor naționalizate, tot mi-aș fi pierdut cumpătul. Pentru că nu cred, în ruptul capului, că Washigtonul l-a împuternicit să se ocupe cu astfel de probleme... Ambasadorul Statelor Unite - atrăgea atenția A. Uncu - descurajează orice încercare de sprijin preferențial acordat partidelor din opoziția democrată românească, net dezavantajate în confruntarea electorală de lipsa mijloacelor financiare și logistice, dar mai ales de subordonarea postului național de televiziune, singurul care acoperă întreg teritoriul țării de către putere."
[La scurt timp Anton Uncu a părăsit ziarul România Liberă și a fondat ziarul Curentul; a decedat în urma unui atac de cord.]
În cadrul aceleiași campanii electorale, Ion Iliescu avea să se mai folosească de serviciile unui evreu parizian pentru a se menține la putere, el și partidul său de sub semnul celor trei roze. Este vorba de "francezul" Adrian Costea, căruia i s-au vărsat sume imense de la bugetul statului român pentru realizarea albumului Eterna și fascinanta Românie, sume folosite de fapt pentru afișele electorale ale partidului, tipărite în străinătate și introduse fraudulos în România. Peste un milion de dolari (bani negri) au plecat acum un an și jumătate la Paris într-o valiză diplomatică românească (spre mânjirea magistraților francezi), pentru ca de scandalul Adrian Costea să nu se mai audă nimic, după ce, în 1999, procurorii francezi se deplasaseră special la București. Evreu originar din România, Adrian Costea a fost consilier al președinților Ion Iliescu și Emil Constantinescu și se află în spatele desprinderii unei dizidente din P.D.S.R., în frunte cu Teodor Meleșcanu și Iosif Boda, numită "Alianța pentru România" (ApR, după modelul Alianței Israelite), pe care a finanțat-o. Ideologul noului partid "românesc", alt evreu: analistul economic Vladimir Pasti. Eșecul "Alianței", condusă de la Paris de Costea, i-a determinat pe liderii acesteia să-și găsească adăpost în sânul Partidului Liberal.
Concomitent cu presiunea politică a ambasadorului Alfred Moses privind retrocedarea proprietăților evreiești confiscate de regimul legionar al mareșalului Antonescu, sau naționalizate de comuniști, evreii din Israel au declanșat o presiune juridică. Astfel, deputatul israelian Avraham Poraz a acționat în justiție statul român la Tribunalul Internațional de la Haga, "ca urmare a tergiversării procesului de restituire a proprietăților deținute de evreii originari din România".
"Sunt foarte conștient de faptul că Israelul are interese politice, economice și militare în România" - spunea Avraham Poraz, pentru a explica de ce acțiunea sa nu poate avea sprijinul fățiș al guvernului Israelian. "După cum m-a informat Ministerul de Externe israelian, în România există la ora actuală 1.500 de întreprinderi mixte româno-israeliene", adăuga el. "Colaborez [în schimb] cu Congresul Mondial Evreiesc, îndeosebi cu președintele său, Edgar Brofman, și cu directorul general, Israel Singer. Această organizație a rezolvat cu succes litigiul cu băncile elvețiene pentru restituirea banilor depuși de victimele Holocaustului".
Creanțele și Eurobondurile românești. Unul dintre notorii afaceriști evrei care au pus din plin umărul la cele mai controversate afaceri ale României din ultimii ani este israelianul Dan Fischer (fost Frâncu, ca evreu român). El a devenit mai cunoscut atunci când s-a certat cu alt afacerist israelian, considerat "agent Mossad cu operare pe România", Alex Bittner.
Principalul deschizător de drumuri pentru Dan Fischer, în timpul fostei guvernări a Partidului Social Democrat (numit atunci P.D.S.R.), cea de până în 1997, a fost nimeni altul decât "evreul ucrainean" Viorel Hrebenciuc. Astfel, în 1996, de exemplu, România avea de recuperat de la două state africane creanțe în valoare de 12 milioane de dolari, dar apare în schemă Dan Fischer care "ajuta" România, intermediind acesteia vânzarea creanței de 12 milioane de dolari pentru numai 5 milioane către Banca Rotschild din Olanda. Afacerea a fost atât de bună pentru evrei, se pare, încât ei, pe lângă comisioanele curente, au finanțat și candidatura lui Ilie Năstase (candidat al P.D.S.R. în 1996) la funcția de primar al Bucureștiului.
După venirea la putere a "dreptei democrate" în 1997, Dan Fischer exploatează relațiile sale cu noii puternici ai zilei. Prietenia sa cea mai strânsă a curs pe direcția Cătălin Harnagea (nou șef al spionajului românesc, S.I.E.) și Dorin Marian (coordonatorul serviciilor secrete din partea președinției României) oameni ai președintelui Emil Constantinescu. Prin intermediul partenerul său israelian Alex Bittner (cu care a și împărțit vremelnic proprietatea postului "românesc" de televiziune Prima TV), Dan Fischer a avut relații la vârf și la nivelul serviciului român de contrainformații și siguranță (îndeosebi cu directorul adjunct al S.R.I., Mircea Gheordunescu).
Iată una dintre afacerile lui Fischer, pusă la cale cu noii săi prieteni. Imediat după venirea la putere a lui Emil Constantinescu și a Convenției Democratice în 1997, Fondul Monetar Internațional se hotărăște să își arate "bunăvoința" față de România și acordă acesteia un împrumut de 140 milioane de dolari, fapt care, chipurile, îmbunătățea imaginea în lume a țării. Doar că pentru acordarea împrumutului, România era condiționată să mai se împrumute și de la o bancă privată occidentală cu suma de 400 milioane de dolari. Pentru a obține o astfel de sumă, mare pentru o țară ca România, guvernarea Constantinescu-Ciorbea a decis să scoată la vânzare obligațiuni garantate de statul român. Achizitorii de "bonduri" trebuiau însă găsiți, și aici a apărut Dan Fischer, împreună cu banca americană Credit Swiss First Boston, bancă foarte interesată la acea vreme de obligarea României la semnarea afacerii Dracula-Bell Helicopters, susținută, la rândul ei, de politicienii evrei americani Tom Lantoș și Alfred Moses.
Nu trebuie să subestimam rolul cozilor de topor dintre românii care au făcut jocul lui Fisher. Unul dintre aceștia este fostul secretar de stat de la Ministerul Finanțelor, Ionuț Costea, ce răspundea de împrumuturi externe. Astfel, pentru afacerea cu plasarea bondurilor garantate de stat în vederea împrumutării României cu 400 milioane dolari, comisionul Fischer & Credit Swiss First Boston se ridică la 3%, iar dobânda pentru împrumutul acordat României s-a stabilit în străinătate la 11-12%, dar la sosirea la București a lui Fischer aceasta a devenit de 14%, ceea ce a însemnat împovărarea suplimentară a cheltuielilor României cu 20 milioane de dolari, la care se adaugă dobânda inițială de 48 milioane dolari și comisionul lui Dan Fischer de 12 milioane de dolari. Această sumă totală de 80 milioane dolari, reprezentând dobânzi și comisioane, a fost strânsă de statul român prin tot ceea ce a vândut (privatizat) în București în perioada regimului Constantinescu.
Chiar și pentru privatizarea operatorului național de telefonie, Romtelecom, domnul Dan Fischer a avut o puternică aplecare, dar aici a apărut finalmente drept consultant oficial al privatizării firma evreiască americană Goldman & Sachcs, în schimbul unor comisioane de milioane de dolari plătite de statul român. Ceea ce ni se pare mai ciudat este că, dacă la un moment dat nu ar fi apărut fricțiuni între omul de afaceri israelian Alex Bittner și șeful spionajului românesc Cătălin Harnagea (prieten al lui Fischer și colaboratori în recuperări externe), n-am fi aflat niciodată despre toate aceste afaceri dubioase.
Conform Monitorului Oficial al României, la sfârșitul anului 1998 România avea de primit din partea Angolei, Guineei, Mozambicului, Peruului, Sudanului și Zambiei datorii de 317 milioane dolari. Deși nu se știe decât că Serviciul de Informații Externe român, condus de ex-ziaristul Harnagea, își crease un sistem propriu de "recuperatori", presa de investigație a aflat că în centrul schemei de recuperare a creanțelor funcționa în mod interesat Dan Fischer.
Tot în 1999 s-a produs o altă operațiune de îndatorare de pe piața privată a României, în care au fost implicați secretarul de stat Ionuț Costea și israelianul Dan Fischer. Astfel, Fischer a negociat ca reprezentant al băncii străine cu secretarul Costea o dobândă de 15,5-16%. După plecarea reprezentanților băncii, cei doi acoliți au săltat dobânda la 17%, în oferta către Guvernul României. În ședința de guvern însă, imprevizibilul Băsescu, pe atunci ministru al transporturilor, și-a deschis calculatorul portabil, a intrat pe Internet și l-a trimis la plimbare pe ministrul de finanțe, Remeș, arătându-i care sunt realele dobânzi ale băncilor, mult mai mici.
Soros, Goldman & Sachs. Scandalul privind privatizarea operatorului național de telefonie fixă, ROMTELECOM, a scos la iveală că Statul Român a fost prejudiciat cu suma de 9 milioane de dolari americani, numai din comisionul încasat pentru consultanță în privatizarea singurei companii românești de telefonie fixă. Mai puțină atenție s-a dat faptului că acest comision a fost încasat de firma Goldman & Sachs, ce funcționa în același timp și ca evaluator al privatizărilor românești pe lângă Fondul Proprietății de Stat. Alte comisioane, secrete, s-au ridicat la zeci de milioane de dolari.
Firma nu este însă o oarecare agenție privată occidentală. Banca Goldman Sachs din New York este una dintre cele opt bănci evreiești ce au fondat banca centrală privată a Statelor Unite ale Americii, Federal Reserve System.
Jeffrey Sachs nu este numai acționarul firmei care a operat intens în privatizările din România. Evreu polonez, Sachs face parte din organigrama evreului ungur George Soros, figurând ca principal consilier economic. La rândul său, evreul ungur George Soros este cel mai bine plătit manager-finanțist din S.U.A., câștigând curent 500 milioane de dolari anual. Prin lovitura pe care a dat-o în septembrie 1993 Băncii Naționale a Angliei, Soros a câștigat un miliard de dolari din banii contribuabililor englezi, în mod ipocrit, Soros și-a creat în ultimii ani o imagine de "Robin Hood al erei computerului", care ia bani de la țările occidentale prin geniale speculații financiare și îi dă apoi Europei răsăritene și Rusiei prin diferitele "Fundații Soros" în scopul "nobil" al instaurării unui tip de democrație numit de el "societate deschisă". Că Soros este departe de a fi un altruist, o demonstrează mai ales doctrina sa, prezentată în propria-i lucrare, The Alchcmy of Finance: "Ceea ce cred speculanții finanțelor are mai multă importanță decât faptele economice reale".
Conform biografului său, William Engdahl, George Soros a fost identificat ca fiind "omul de paie" al concernelor bancare anglo-franceze ale Rothschild-zilor. Engdahl precizează:
"Relațiile lui George Soros cu cercurile internaționale ultrasecrete ale Rothschildzilor nu sunt relații bancare întâmplătoare sau obișnuite. Iar succesul extraordinar al lui Soros ca speculant pe nisipurile mișcătoare ale piețelor financiare sunt greu de explicat doar prin simplul său «talent de jucător». Soros are acces la informațiile interne ale unuia dintre cele mai importante canale de informații private din lume."
Unul dintre principalele roluri ale lui Soros, rezervat lui de Rothschildzi, deci de oculta mondială, este acela de agent de influență la nivel planetar, în folosul lui Rothschild și al acoliților lor, pentru promovarea "economiei de piață" când doresc să disperseze proprietatea altora (a statelor, de regulă), sau pentru centralism, atunci când vor să acumuleze pentru ei. Astfel, în anii '80, cu concursul d-nei Margaret Theatcher, prim ministru al Marii Britanii, banca N.M. Rothschild & Sons a câștigat sume de mai multe mii de miliarde de dolari din privatizarea întreprinderilor britanice de stat.
Legăturile dintre Rothschild și Soros se țin prin oameni cheie. Astfel, evreul Richard Katz face parte atât din comitetul director al concernului lui Soros (Quantum Fund), dar, în același timp, este director al Rothschild Italia S.P.A. din Milano și în comitetul director al N.M. Rothschild & Sons. Iar acesta este numai un exemplu.
Jeffrey Sachs, cel care operează intens în România prin "consultanță" asupra privatizărilor, este de fapt unul dintre agenții de influență ai lui Soros (și, de la distanță mai mare, al clanului Rothschild) în ceea ce privește implementarea "terapiei de șoc" în economiile țărilor țintă, adică, mai recent, în Europa răsăriteană.
Sachs a activat în Polonia prin Fundația Ștefan Batory, din anul 1989. Soros însuși recunoaște a fi știut dinainte că terapia sa de șoc va produce o imensă rată a șomajului și de aceea a ținut să instaleze la guvernare sindicatul Solidarnosci. În Iugoslavia, la începutul anului 1990, Soros împreună cu Fondul Monetar Internațional, prin implementarea terapiei de șoc, au condus la incendierea întregii țări.
Jeffrey Sachs a fost implantat și în Rusia, pe lângă președintele Elțîn, pentru aplicarea terapiei de șoc. Din ianuarie 1992 terapia de șoc Soros-Sachs a dezlănțuit în Rusia un haos economic fără precedent și superinflație. De situație au profitat acoliții lui Soros, precum comerciantul evreu Marc Rich, care practic a cumpărat pe nimic întreaga producție de aluminiu a Rusiei. Printre magnații ruși produși peste noapte de terapia de șoc, îi aflăm astfel pe evreii Roman Abramovici (acumulare: 3 miliarde de dolari), Mihail Fridman (2,2 miliarde de dolari), Mihail Hodorkovski (3,7 miliarde de dolari) și alții.
Toate țările țintă ale lui Soros au fost determinate să promoveze privatizarea totală, impunându-se o legislație de vânzare la "prețul de piață" a fostelor întreprinderi socialiste. Dar, ca și în România (sau, mai ales în România), "piața" fusese aproape distrusă în prealabil de către terapia de șoc. Iar consultant în privatizare apare, pe loc, indispensabila Goldman & Sachs care, așa cum s-a văzut în cazul RomTelecom, și-a încasat și un frumos comision, românii de rând alegându-se doar cu scumpirea convorbirilor telefonice, căci cineva trebuie să "onoreze" nota de plată.
În România, ca și în toate celelalte țări est-europene, una dintre preocupările Fundației Soros a fost și este manipularea largă a opiniei publice și a presei. În acest scop sunt pompate sume importante de bani către organizațiile "civice", precum Grupul pentru Dialog Social (G.D.S.) și alte focare de agenți de influență. Mulți dintre acești bani ajung fraudulos în firmele particulare ale "campionilor democratici" din România, fapt ce nu îl deranjează însă pe "stăpânul evreu de pe Wall Street", atât timp cât își atinge scopurile.
Conform studiului, "Analiza asistenței democratice pentru România" - Washington 1996, semnat de Thomas Carothes (fost consilier în Departamentul de Stat al S.U.A.), până în 1996 George Soros a infuzat către agenții săi din România circa 10 milioane de dolari anual. De un relativ sprijin s-a bucurat și Convenția Democratică din România, care în perioada 1990-1994 a încasat "sprijinul" de 13,55 milioane de dolari.
Evreul Joseph Goshy la zeci de unități hoteliere gratis, cu girul lui Radu Sârbu și prin intermedierea fostului șef al S.R.I. - Cluj. Josef Goschy a pus mâna pe zeci de unități hoteliere din România prin comiterea de ilegalități de către funcționari importanți din cadrul Fondului Proprietății de Stat. Astfel, în decursul a doi ani de zile, în perioada 1998-2000, beneficiind de susținere din interiorul F.P.S., Goschy a reușit să achiziționeze peste 26 de unități hoteliere din țară la prețuri ridicol e mici și în condiții avantajoase.
Constantin Ulpiu Mladin a devenit în 1998 consilierul și, în același timp, mâna dreaptă a președintelui F.P.S. Radu Sârbu, aceștia cunoscându-se de la Cluj, când Sârbu era șeful privatizării locale (F.P.S. Cluj), iar Mladin - șeful serviciului secret (S.R.I. Cluj). Se vede că privatizările pro-maghiare efectuate de Radu Sârbu în județul Cluj nu a condus la stricarea relațiilor dintre cei doi (ca și când aceste privatizări ar fi fost în interesul siguranței naționale), prietenia lor făcând ca Sârbu, odată avansat, să obțină imediat transferul la București (F.P.S. Central) și pentru Mladin, pe care l-a ținut de consilier special și șef de Direcții, mai ales la Direcția Control a F.P.S., pentru a obține motive de destituire a directorilor din teritoriu care nu se supuneau comenzilor de privatizare clientelară venite de la centru. A se vedea cazul Hotelului București, preluat fraudulos de un grup israelian. Acum câțiva ani, un director din Valea Prahovei a prezentat presei (inclusiv la TV, în emisiunea "Dan Diaconescu în direct") înregistrarea unei discuții telefonice în care i se transmitea comanda clientelară a lui "nea Costică Mladin" privind aranjarea privatizării unui hotel. Acest director nu s-a supus, drept care a fost controlat de la F.P.S. central și destituit pe motive fabricate.
Același Costică Ulpiu Mladin, personaj central din cadrul fostului F.P.S., l-a susținut și pe evreul Josef Goschy în preluarea a peste 26 de hoteluri. Care a fost însă soarta importantului funcționar de stat, după predarea funcției publice? După alegerile din 2000, Mladin Ulpiu a devenit consilierul lui Josef Goschy, drept recompensă pentru sprijinul acordat, în general, hotelurile cumpărate de către Josef Goschy de la Fondul Proprietății de Stat erau ipotecate la bănci de către patronul evreu al firmei Unita Turism SA pentru obținerea unor credite. Atenție:
"Acest lucru se petrecea - scria în cadrul unei anchete de presă ZIUA DE IAȘI - în condițiile în care Goschy nu era încă proprietarul respectivelor hoteluri. Din informațiile pe care le deținem rezultă că, datorită complicității lui Mladin Ulpiu, conducerea F.P.S. își dădea acordul pentru ipotecarea la bancă a hotelurilor. Cu alte cuvinte, statul român a ipotecat în nenumărate rânduri proprietățile sale pentru ca Josef Goschy să poată lua credite de la diferite bănci, fără a avea siguranța sau o altă garanție că respectivele credite se vor achita."
Anchetele de presă au mai arătat că complicitatea lui Mladin Ulpiu a însemnat pentru Goschy preluarea a numeroase societăți din turism la prețuri derizorii. De exemplu, Hotelul Traian din Drobeta Turnu-Severin a fost vândut lui J. Goschy la un preț foarte mic. În primă instanță respectivul hotel a fost vândut societății Per Scorilo SRL din Turnu Severin la un preț aproximativ de 66.000 de lei pe acțiune. Pe atunci, F.P.S. a refuzat să-și dea acordul pentru contractarea unor credite de către noul proprietar. După doi ani de inflație, Mladin Ulpiu îi facilitează lui J. Goschy cumpărarea Hotelului Traian la un preț de numai 25.000 lei pe acțiune și imediat conducerea F.P.S. își dă acordul pentru contractarea de credite. O parte dintre hoteluri a fost achiziționată folosindu-se drept paravan de organizațiile PAS ale salariaților din societățile comerciale respective. În acest mod, J. Goschy a beneficiat în mod ilegal de facilitățile acordate de statul român salariaților din unitățile de turism respective, și anume plata în rate pe termen de cinci ani și o dobândă redusă de numai 10%.
Potrivit legilor în vigoare, Josef Goschy nu avea dreptul să beneficieze de astfel de facilități. Folosind drept paravan PAS-ul firmelor respective, Goschy a achiziționat mai multe complexuri hoteliere din România. În mod normal, conducerea F.P.S. trebuia să anuleze respectivele privatizări mascate și să reia procesul de privatizare. Departamentul Post Privatizare al F.P.S., prin persoanele care urmăreau respectarea prevederilor din contractul de privatizare, trebuia să ia măsurile legale ce se impuneau, însă, datorită implicării consilierului președintelui Radu Sârbu în aceste privatizări dubioase (foarte probabil chiar la comanda acestuia), F.P.S. a acoperit toate neregulile comise de Goschy și Mladin.
Pentru deplina lămurire a schemei [evreiești] de corupere, a se vedea modul cum Hotelul București a fost cumpărat de către un obscur grup israelian ce s-a folosit ca paravan de un off-shore cipriot, obținând la 8 decembrie 2000 un credit bancar de 25 milioane de dolari pentru care a girat... cu chiar acțiunile ce urmau să fie obținute de la statul român (adică de la Fondul Proprietății de Stat din România), în aceeași zi s-au virat statului român 21 milioane de dolari pentru plata pachetului majoritar de acțiuni, iar trei milioane de dolari au alimentat un cont bancar din Londra pentru plata de comisioane la privatizare. Surse apropiate de această "privatizare" ne-au sugerat că acest fapt a fost posibil prin obținerea unui acord scris de la Fondul Proprietății de Stat (Radu Sârbu, Mladin?) și prin sustragerea titlurilor de proprietate ale societății la începutul lunii decembrie 2000.
|