|
Noul asalt asupra agriculturii
Cel mai mare domeniu funciar evreiesc, în România.
Statul Israel are o suprafață de numai 20.700 km2 de aproape 10 ori mai puțin decât România. Așa se face că prezentele revendicări ale evreilor în România depășesc deja suprafața Israelului. Acestea trebuie aplicate îndeosebi cu începere din anul 2003. De exemplu, mai mult de jumătate din centrul orașului Iași este deja revendicat de un singur evreu. Aceeași soartă o au mai mulți masivi muntoși din Carpați: 36 de evrei din lumea întreagă (precum Hellen Foghel din Dallas, Milan Stern din Viena, Rachel Kochari Stern, Zinder Foghel și Baruch Hagher, toți din Israel), revendică 42.412 hectare din Munții Borșei (zonele alpine: Izvorul Ursului, Vârful Mare, Preluca, Dealul Bucății, Piatra Obreja, Hășmar, Șesuri, Sîlhoiu, Bîrjava, Cislele, Sălășinuri, Bălăsina). Un rabin din Israel solictă două străzi din Oradea, cu sute de case, iar un alt israelian cere l km de plajă, în zona Cazinoului din Constanța.
Cu toate acestea, până în prezent o adevărată ofensivă, fățișă, nu a fost declanșată de evrei asupra proprietății funciare din România decât pe calea revendicărilor, pentru acapararea de mari suprafețe agricole așteptându-se noul cadru legislativ generat de modificarea Constituției României, pusă la cale pentru anul 2003.
Au existat totuși precedente, care ne vor demonstra că, pe lângă acapararea imobiliară a industriei și serviciilor, și agricultura românească reprezintă o importantă țintă pentru evreii de pretutindeni. Ion Marin, directorul publicației Ultima Oră, scria în aprilie 1998:
"În Bărăgan, pământul se vinde pe nimic. Cu 2-3 milioane de lei pogonul, uneori nici atât, 200-300, maximum 400 de dolari. În vreme ce, în țările civilizate, prețul pământului, nici pe departe atât de roditor, este de zece până la o sută de ori mai mare. Preț pe care l-ar merita și pământul românesc, dacă tot am ajuns să-l vindem. Străinilor - așa cum, chipurile, nu permite legea circulației terenurilor, dar împotriva căreia subterfugiul este ca și găsit: cetățenia (română) stipulată în Constituție s-ar referi numai la persoanele fizice, nu și la cele juridice. Altfel spus, toate SRL-urile cu capital străin, Ltd-urile, societățile mixte și chiar străine sută la sută pot cumpăra pământ în România imediat ce legea circulației pământului o va permite. De altfel, în Bărăgan se vehiculează de pe acum intenția unui mare grup financiar, de origine evreiască, de a cumpăra câteva sute de mii de hectare, pe care să le comaseze și să constituie aici, în România, cel mai mare domeniu funciar. Comparabil ca suprafață cu cel din Israel, pe care românii vor munci ca sclavi, cum spunea într-un articol, publicat în ziarul nostru, dl. prof. dr. docent Dumitru Teaci. Cert este că în perspectiva marii vânzări a teritoriului țării, a părții celei mai productive și tentante, politicile antieconomice și antinaționale au condus la deprecierea acestui bun fundamental al unei nații, până la valori execrabile, inimaginabile, de 200-300 dolari hectarul! Prețul unei biciclete mai bune sau al unui cal mai prost. Sau, ca să fim și mai exacți, un pogon de pământ în Bărăgan a ajuns să coste cât un porc de o sută de kile, vândut în târg la Slobozia. Este o bătaie de joc la care nu credeam că se va ajunge.
Joi, 9 aprilie 1998, la Antena l Slobozia i-am avut ca invitați pe doi dintre cei mai autorizați reprezentanți ai tălpii țării, dl. Răzvan Ciucă, directorul Muzeului Agriculturii din România și dl. Savu, directorul cu probleme de patrimoniu la Direcția Agricolă Ialomița. Tema dezbaterii, în timpul căreia s-au primit zeci de telefoane, a fost tocmai cea de față: a vânzării pământului pe nimic. Domnul Ciucă a făcut ample referiri la valoarea adevărată a pământului, la ce a însemnat el pentru țăranul român și a lansat un apel deținătorilor actuali de a nu-l vinde, sub nici un cuvânt, la prețul de batjocură ce li se oferă."
*
Mosser răscoală țăranii din Hunedoara. Relatarea aparține ziarului Ziua din 11.11.1998:
În 1995 Aurel Sfârlogea, viceprimarul comunei Zam, din județul Hunedoara, le-a propus țăranilor din satul Pojoga să facă afaceri cu investitorul "francez" Hugo Mosser. El le-a spus țăranilor că evreul francez vrea să cumpere grajdurile fostei Cooperative Agricole de Producție și că intenționează să deschidă în sat o mică afacere, care ar fi oferit 60 de locuri de muncă. Evreul le-a mai promis acestora că, dacă va achiziționa grajdurile, le va aduce și o combină din Franța. În timp, însă, "francezul" și-a dat arama pe față și a dovedit că este doar un escroc. De trei ani terorizează satul, amenințând țăranii cu pistolul și ucigându-le orătăniile, în ciuda faptului că localnicii au trimis zeci de memorii autorităților, nimeni nu a intervenit pentru a soluționa conflictul.
Afacerea cu Mosser s-a perfectat în casa consilierului Iacob. La venirea în Pojoga, Hugo Mosser i-a anunțat pe săteni că va construi o mică industrie în cătunul lor și le va aduce chiar o combină franțuzească. Toate aceste promisiuni au fost garantate de cuvântul viceprimarului Aurel Sfârlogea. În contrapartidă, Mosser a cerut grajdurile fostei Cooperative Agricole de Producție (C.A.P.). Discuțiile cu privire la definitivarea afacerii s-au purtat la domiciliul consilierului din Pojoga, Marin Iacob, în prezența altor doi membri ai comitetului sătesc. După întâlnire, viceprimarul a adus un expert care a evaluat grajdurile la 28 milioane de lei. Între timp, francezul a promis că va aduce și un tractor U665 în valoare de 9 milioane și un plug de 3 milioane.
Țăranii au refuzat combina francezului pentru că era prea scumpă. Mosser a plecat în Franța după utilajele agricole promise. De acolo l-a sunat pe viceprimar și l-a anunțat că prețul combinei este de 14 milioane de lei. Peste o săptămână, același utilaj valora cu 5 milioane mai mult. În aceste condiții, membrii comitetului sătesc i-au transmis lui Mosser că n-au nevoie de combină. Fără să țină seama de refuzul țăranilor, "francezul" a adus utilajul la Pojoga, spunând că valorează 26 de milioane lei. Sătenii n-au vrut să se atingă de combină, explicându-i lui Mosser că la acest preț cumpărau două astfel de utilaje fabricate în România, în acest sens, ei au înaintat, în 21 februarie 1997, un protest Primăriei comunei Zam. Primarului Ionel Brezovan i s-a cerut să vina la fața locului, pentru a putea vedea cum o înțelegere care părea bună pentru sat s-a transformat într-o escrocherie. În 29 mai, șapte reprezentanți ai sătenilor s-au întâlnit cu prefectul de Hunedoara, Pompiliu Budulan. După întrevederea de la Prefectură, consilierul din Pojoga, Marin Iacob, a fost dat în judecată de Hugo Mosser (dosar nr. 4964/1997, Judecătoria Deva), din pricina protestului care poartă semnătura sa, alături de alte 47.
Arendașul francez i-a amenințat pe țărani cu pistolul. În primăvara lui 1996, țăranii din Pojoga au început să dea pământul în arendă investitorului "francez". Acesta le-a promis că le va da câte 600 kilograme de grâu sau porumb la hectar, ori contravaloarea acestor produse la prețul pieței. În primul an Mosser a plătit cu târâita, iar în următorii doi ani n-a mai dat nici un ban. Supărați ca au fost trași în piept, țăranii l-au dat în judecată pe "francez" cu scopul de a-și reprimi pământurile. Hugo Mosser, înfuriat de "obrăznicia" acestora, sub motivul că i-ar fi fost furată o parte din recolta de porumb de pe câmp, s-a apucat, de unul singur, să percheziționeze casele sătenilor. Astfel, au fost verificate podurile lui Ștefan Ursu, Vilmoș Muntean, Traian Bendei și alții, în timpul controlului, "francezul" a omorât porcul lui Silviu Balet, a lovit o vacă cu o lance și a călcat cu autoturismul său, marca Toyota, câteva gâște.
Hugo Mosser a început să-i amenințe pe oameni cu vestita sa lance și cu un pistol cu aer comprimat. Tinându-se de promisiune, i-a intimidat cu pistolul pe țăranii Gheorghe Cojon, Aurel Stuparu și Floare Butaș. "Arendașul" i-a mai atacat și bruscat pe soții Slăviță, iar copilul lor a fost sechestrat pentru că vaca familiei a intrat pe tarlalele sale.
După ce H. Mosser a luat în arendă suprafețele de teren agricol, a început să are inclusiv drumurile de acces stabilite de Comisia Fondului Funciar, cunoscute încă de dinaintea colectivizării. El a arat și canalele pentru scurgerea apelor, a rupt cu tractorul porțile de la intrarea în țarină și a distrus cu plugul culturile sătenilor însămânțate cu porumb și grâu.
Instituțiile abilitate sunt surde la plângerile sătenilor. Sătenii s-au adresat tuturor instituțiilor statului care ar fi putut să-i ajute să scape de arendașul francez: Primăria din Zam, Prefectura județului Hunedoara, Poliția, Ambasada Republicii Franceze la București. Degeaba! În interesul comunității din Pojoga au intervenit doar niște senatori P.D.S.R., care s-au adresat în mod oficial Ambasadei Franceze. Ei au discutat și cu Hugo Mosser. Tot degeaba! "Până acum conflictul este departe de a fi stins - scria în noiembrie 1998 ziarul Ziua -, sătenii stând cu frica-n sân și ferindu-se zi și noapte de furia "investitorului străin". Țăranii au amenințat că se vor răscula împotriva lui Mosser dacă autoritățile nu vor accepta să-i ajute."
Din punctul nostru de vedere, evreul "francez" Mosser este un pionier al noilor arendași în România. Până acum, însă, acest nou tip de colonist-arendaș nu avea și proprietatea pământul, țăranii (din Pojoga, bunăoară) fiind încă stăpânii fostei Cooperative Agricole de Producție, dar după anul 2003 această situație se preconizează a fi schimbată. Terenurile vor putea fi cumpărate de "investitorii străini", iar țăranii români, cărora nici când erau proprietari nu li se făcea dreptate, vor putea fi la totalul bun plac al noilor stăpâni.
Sionistul Alfred Moses și spolierea agriculturii românești. "Un proiect american ce urma sa pună agricultura României pe roate s-a transformat într-o afacere profitabilă pentru rechinii internaționali" - supratitra cotidianul Ziua afacerea pusă la cale de ambasadorul evreu al S.U.A. la București, Alfred Moses.
La data când România a intrat în colimatorul "rechinilor internaționali" firma "americană" (de fapt evreiască) implicată, Transchemical Corporation, contribuise deja la deposedarea Ucrainei de 70 de milioane de dolari, iar Kaplan, șeful companiei, spera să repete scenariul la București, motiv pentru care ambasadorul american Alfred Moses s-a mobilizat să bage "afacerea" pe gâtul guvernului român, în timp ce Ministerul Agriculturii afla abia după jumătate de an în ce constă proiectul aprobat, iar funcționarii statului nu s-au obosit nici măcar să verifice trecutul companiei.
Totul începuse foarte bine. Era vorba de o "afacere colosală" pentru statul român (?!). După un "complex studiu de fezabilitate", cu începere din anul 1990, două dintre cele mai importante concerne din S.U.A. și din lume în domeniul produselor agricole fac o propunere României... Aceeași Românie care era odată denumită "grânarul Europei". Chipurile, după 50 de ani țara noastră putea să-și reia locul binemeritat pe piața cerealieră mondială. Concret: companiile americane J.I. Case și Valmont Industries concep un proiect ce trebuia să ducă la modernizarea și ridicarea agriculturii românești la standardele occidentale. În derularea afacerii urma să se asocieze atât gigantul Cargill, care are o cifră anuală de afaceri de 65 miliarde de dolari S.U.A., cât și Pioneer International, important furnizor de cereale. Firmele Case și Valmont urmau să livreze României echipament și utilaje "de ultima oră" pentru producția agricolă. Cargill trebuia să construiască silozuri și facilități portuare, iar compania Pioneer să furnizeze suplimentarul de grăunțe necesar. Citibank, bancă americană evreiască, oferea, pentru plata de către români a "companiilor americane", un credit garantat de statul român în valoare de 157,3 milioane dolari, dintre care 134 rambursabili în 7 ani, iar 23,3 milioane în 3 ani. "Avantajul" României ar fi putut consta și în faptul că această sumă putea fi plătită în produse cerealiere. Echipamentul furnizat urma să acopere necesarul mecanizat pentru aproximativ 350.000 de ha, inclusiv irigarea a 22% din această suprafață. Potențialul estimat: un milion de tone de cereale pe an la export. Profitul estimativ al întreprinzătorilor particulari români ce urmau să beneficieze de program: 300 de milioane de dolari. "Dar mirosul profitului se pare că a atras și muștele la oala de lapte", anticipa ziarul Ziua.
"Americanii" lui Moses așteptau Guvernul Ciorbea ca pe pâinea caldă. Punerea în practică a gheșeftului evreo-american a luat ceva timp. Reprezentanți ai firmelor Case și Valmont încercaseră de-a lungul mai multor guvernări să-și pună în aplicare planurile. De fiecare dată s-au izbit de reținerile unor factori de decizie români, catalogați ca fiecare dată ca "neo-comuniști". Cu totul altceva se aștepta de la "guvernul Ciorbea", rezultat în urma victoriei Convenției Democrate din noiembrie 1996.
Pe l februarie 1997, reprezentanții companiilor americane i-au prezentat secretarului general al guvernului, Remus Opriș, proiectul pentru agricultura românească, modul de derulare și "avantajele" acestuia. După un număr impresionant de întâlniri cu oficiali ai guvernului român de la toate nivele posibile, apoi cu reprezentanți de la Uzina Tractorul - Brașov, până la președintele României, Emil Constantinescu, pe 7 aprilie, cu fast și trâmbițe, are loc la sediul guvernului semnarea contractelor (din partea americană au participat Jeremy Lamb, președintele Case pe Europa, și Richard Berkland, vicepreședintele Valmont International). În ultimul moment, însă, secretarul de stat în Ministerul Finanțelor, Mircea Ionuț Costea (cumnatul ambasadorului României în S.U.A. la acea data, "mondialistul" Mircea Geoană), invocă o procedură legislativă care nu permitea momentan derularea contractului de către ministrul Finanțelor, ridicându-i astfel mingea la fileu omologului în România al cumnatului său, ambasadorului evreu Alfred Moses. Vom vedea cum!
Oricum, ministrul Agriculturii, Dinu Gavrilescu, considera despre contract la acel moment că reprezintă "cel mai important acord semnat de Guvernul României pentru sprijinirea agriculturii începând din decembrie 1989". Primul ministru, Victor Ciorbea, declara la rândul său: "acordul este un model exemplar care ar trebui urmat și de celelalte sectoare economice". "Și cu asta gata - avea să scrie la rândul său Mircea Toma în săptămânalul Cațavencu. Gata, adică nu s-a mai întâmplat nimic. Și asta pentru că ultima hârtiucă, mică dar importantă, cea prin care Ministerul Finanțelor confirma garantarea creditului, n-a mai fost semnată. Cei de la Case au crezut că halucinează. Au transmis zeci de scrisori, s-au mai întâlnit de câteva ori, în București și în S.U.A., cu Victoraș (Ciorbea), dar în afara de promisiuni n-au mai văzut nimic. Asta până când au aflat crudul adevăr." Acela că deși afacerea se derula de către o bancă evreiască, Citibank, interesată de profitul asigurat de dobânzi și de garanțiile statului român, artizanul afacerii și reprezentantul S.U.A. în România, ambasadorul evreu Alfred Moses trebuia să își mai introducă la câștig și câțiva apropiați coreligionari, care să îi asigure și comisionul personal, firma evreului Ian Kaplan, Transchemical Corporation. Formal, perfectarea contractului s-a amânat până după următoarea întâlnire a Comitetului Interministerial de Garanții și Credite de Comerț Exterior, pe 15 mai 1997, ceea ce, de fapt, a reprezentat un aranjament al cumnatului lui Mircea Geoană, al infatuatului președinte Emil Constantinescu și al evreului sionist Alfred Moses.
Alfred Moses își bagă coada, scria Ziua: Amânarea este însă, în fapt, rezultatul unor manevre de culise. Apare în scenă același personaj care a făcut campanie, indirect, P.D.S.R.-ului și lui Ion Iliescu, prin obstrucționarea unor organizații americane "pro-democratice". Același personaj care a spus că dacă nu concesionăm Hotelul București nu vom intra în NATO. Recunoașteți personajul? Este chiar reprezentantul S.U.A. în România, "Excelența Sa" ambasadorul Alfred Moses. Este vorba chiar de același Alfred Moses care, la încheierea contractului dintre Case, Valmont și statul român, afirma ipocrit că aceste companii aduc "o substanțială contribuție americană la dezvoltarea productivității agricole românești". Ce face Moses? Aduce pe tapetul din cabinetul primului-ministru Ciorbea o altă companie americană, dar care nu se ocupa în mod special de producerea unor utilaje agricole, ci mai mult de intermedieri (brokering). Pe numele ei: Transchemical Corporation condusă de tatăl (Ian Kaplan) și fiii. Ce este Transchem și ce vrea ea? Bani, evident! Dar bani cu orice preț! Corporația, cu un impozant sediu în Miami (Florida), s-a mai ocupat de o afacere în domeniul agriculturii - oarecum similară în declarații - cu cea din România. Anul: 1992. Locul: Ucraina. Afacerea ucraineană a prejudiciat chiar și guvernul federal american, care era într-un final obligat să ramburseze împrumutul garantat, cu 70 milioane de dolari".
*
Afacerea Kaplan - Ucraina: simplă și extrem de mănoasă, dar nu în holde. Operațiunea "Kaplan-Ucraina" este similară prin "modus operandi" cu cea inițiată în România. Tot ambasadorul american, deci reprezentantul S.U.A. al administrației democrate și, în ultimă instanță, al Casei Albe, este cel care "a comandat" afacerea în Ucraina. Acesta plasează firma evreiască Transchemical Corp. guvernului de la Kiev. Kaplan, împreună cu Zeneca Inc., o companie furnizoare de grăunțe, promiteau modernizarea sectorului agricol (de stat, la acea vreme). Aceeași bancă evreiască Citibank a oferit împrumutul de 70 milioane de dolari, garantat de Exim Bank (bancă de stat americană) și, finalmente, de guvernul Ucrainean. Toată întreprinderea s-a dovedit a fi, pentru ucraineni, un fiasco total.
Incredibila situație, care a dus la o gaură de 70 de milioane de dolari în buzunarele contribuabililor americani și la pierderea reputației Statelor Unite în zonă, a determinat prestigiosul cotidian New York Times să-și trimită reporterii la fața locului. Vă prezentăm o sinteză a anchetei amănunțite efectuate de ziariștii americani.
The New York Times: "Când o companie americană s-a aventurat în Ucraina, anul trecut, cu o afacere de 70 de milioane de dolari în grăunțe, erbicide și utilaje agricole performante, faptul a fost apreciat atât în Ucraina cât și la Washington drept un vot istoric de încredere în această națiune aflată în plină transformare și un model de cooperare între companiile americane și fostele țări comuniste. Dar, după un an, afacerea pare să fie un model de cu totul alt gen: o situație jenantă în care companiile americane au profitat de o țară aflată în vâltoare, pentru a-și deșerta semințele de proastă calitate, care în nici un caz nu ar fi putut aduce vreun profit dacă ar fi fost vândute în Statele Unite".
"Este o pagină neagră" - consideră David Sweere, președintele comitetului agricol al Camerei de Comerț Americane din Ucraina. "Ucrainenii și-au pierdut respectul față de noi, din cauza unor afaceri de acest fel. Da, noi, în Occident, credem în câștigul comercial. Dar dacă acesta este singurul nostru scop, atunci acest lucru s-a petrecut aici". Ce s-a întâmplat? "Unele ferme au plantat semințele, dar nu a crescut nimic. Cele mai multe combine au rămas, ruginite, în depozite. Aceasta în timp ce compania americană furnizoare și cea care a intermediat afacerea au fost deja plătite. Iar Ucraina se chinuie să plătească cele 70 de milioane de dolari către Citibank, care a finanțat afacerea. Dacă Ucraina nu va putea plăti creditul, va trebui să-l achite Eximbank, care a garantat împrumutul, un cost suportat în ultimă instanță de către contribuabilul american."
În loc de 1.000.000 de tone de porumb, pe câmpuri de abia s-au ițit 10.000. Cine sunt însă "marii întreprinzători" evrei? Aflăm tot din The New York Times: "Zeneca Inc", o companie de produse agricole din Wilmington, statul Delaware (stat paradis financiar în care, în S.U.A., sunt înființate firmele off-shore, adică adevărate cutii poștale; tot aici a fost înființată o firmă off-shore pentru o altă afacere susținută în România de Alfred Moses, «afacerea Dracula», respectiv preluarea fabricii de avioane I.A.R. Ghimbav), și - obiectul atenției noastre - Transchemical Corp. Ce au promis respectivii investitori vecinei noastre, Ucraina? Produsele americane ar fi trebuit să ducă la o recoltă de cel puțin un milion de tone de porumb, care ar fi permis Ucrainei plata utilajelor și a grăunțelor într-un an. Deci: 70 de milioane de dolari. Dar rezultatul a fost de doar 10.000 de tone, evaluate de guvernul ucrainean la numai 850.000 de dolari! O diferență impresionantă.
Explicațiile au fost controversate și controversante. "Le-am dat tot ce-am avut mai bun", a declarat cu ipocrizie Karl Sherman, unul dintre avocații evrei ai firmei Zeneca, care este o subsidiară a Grupului Zeneca Ltd., din Marea Britanie, la rândul său o parte a mastodontului Imperial Chemical Industries PLC, corporație transnațională. Însă, conform investigațiilor efectuate, unele dintre semințele livrate erau foarte mucegăite deoarece zăcuseră bine de tot în hambarele de peste ocean. Ian Kaplan, cel implicat în coordonarea afacerii prin compania sa familială Transchemical Corporation, a considerat că era o afacere de "câștig la câștig pentru toată lumea". Transchem ar fi primit, conform documentelor furnizate de Zeneca, un comision de 800.000 de dolari plus un procentaj major din vânzarea combinelor. Numai din intermedierea vânzării combinelor, Transchem și Zeneca au scos din Ucraina un profit estimat la 10 milioane de dolari. Cum? Foarte simplu. "Marii întreprinzători" americani au vândut Ucrainei 200 de combine la prețul de 143.000 de dolari bucata. Dar Kaplan le-a cumpărat de la companiile specializate Deere & Co și chiar J.I. Case, cu 90.000 de dolari bucata! Declarația lui Kaplan: "Suntem în afaceri, iar scopul nostru era să scoatem profit. Nu suntem organizație caritabilă!" Ar avea dreptate dacă afacerile lor nu ar fi fost impuse statelor est-europene de către ambasadorii S.U.A. în acele țări. Ministerul de Finanțe ucrainean a ordonat procuraturii o investigație asupra tranzacției. Conform rezultatelor anchetei întreprinse de guvernul Ucrainei, doar 10.567 de tone de porumb au rezultat din semințele livrate de Zeneca și Kaplan, deci mai puțin de o tonă pe acru, față de 20 de tone, obținute după această experiență nefericită, când ucrainenii au apelat la ajutorul unei alte companii, Pioneer International Inc. Cu semințele rămase de la evreii de la Transchem și Zeneca ucrainenii au încercat să mai însămânțeze 230 de acri. Nu a răsărit nimic!
Noile ținte din colimatorul "transnaționalelor": Rusia și România. Pentru a-și face mendrele mai bine în țară, Kaplan a creat o organizație teritorială, "joinventure" intitulată Trans Agro. Un aspect surprinzător pentru redactorii de la New York Times a fost și faptul că prin hârțogăriile oficiale s-au "pierdut" cinci jeep-uri Grand Cherokees și cinci Chevrolet Lumina (șpăgi pentru oficialii ucraineni). Reporterii de la New York Times au mai reușit să afle, dintr-un memorandum confidențial al firmelor evreiești în cauză, că țintele predilecte ale acestora (stabilite încă din 1992!) erau Ucraina, Rusia și România! De ce? Pentru că sunt cele mai "pretabile unui profit major".
Moses a promis lobby evreiesc pro-NATO, conchide ziarul Ziua despre implicarea acestuia în traficul de influență politic practicat în România în numele Statelor Unite ale Americii, dar în folosul bănesc al evreimii mondiale.
Astfel, Alfred Moses a promis guvernului român - care în acea perioadă se afla în plină campanie exacerbată pro-NATO - sprijinul lobby-ului evreiesc din S.U.A. pentru admiterea României în Alianța militară. De altfel, în vizita sa în S.U.A., primul-ministru român Victor Ciorbea a fost învârtit mai peste tot de către sforile trase de Alfred Moses în avans. La baza Transchem din Miami s-a deplasat într-o zi de vară nimeni altul decât secretarul de stat din ministerul Finanțelor Mircea Ionuț Costea (cel care blocase comandat perfectarea contractului la 7 aprilie 1997, împreună cu cumnatul său, nimeni altul decât ambasadorul României în S.U.A., Mircea Geoană. În Florida se pare că au fost extrem de impresionați prin petreceri fastuoase pe iahturile companiei. Ce se întâmpla în țară, însă? O încălcare grosolană a protocolului și cuvântului primului ministru al României.
"În iunie, președintele Case, Steve Lamb, este informat brusc că afacerea se taie, pur și simplu, în două: 80 de milioane pentru produsele furnizate de Case și 80 de milioane pentru Transchem. La aflarea veștii, Lamb se urcă în avion și zboară imediat la București. Aici se întâlnește cu Victor Ciorbea și Alfred Moses la Palatul Victoria. O sursă din interiorul cabinetului Ciorbea ne-a relevat ce s-a întâmplat la aceasta memorabilă întâlnire, întrebat de ce și-a schimbat promisiunea inițială, Victor Ciorbea ar fi arătat cu degetul la Alfred Moses și ar fi spus copilărește că amabasadorul S.U.A. este cel care a făcut trăznaia, respectiv și-a impus decizia. Prin această intervenție inimaginabilă, Alfred Moses se face vinovat de încălcarea oricăror uzanțe diplomatice. Dar, chipurile, noua întorsătură n-ar constitui nici o problemă în derularea proiectului inițial, după considerentele Transchem. Kaplanii promit să cumpere chiar de la Case utilajele care ar urma apoi să le revândă României. Profit: Kaplan & Comp. Chiar și după eliminarea sa de pe scena diplomatica romanească, în august 1997, Alfred Moses revine la București cu amicii săi, Kaplanii, pentru a-și perfecta condicuțele. Din această afacere de brokering, Kaplan, dacă respectă scenariul din Ucraina, ar putea să scoată un profit de 10 milioane de dolari. Dacă îl îmbunătățește, chiar și mai mult." (cotidianul Ziua 28.01.1999)
Micea Toma, în săptămânalul Academia Cațavencu, comenta astfel evenimentul: "Pe dl. Alfred Moses îl prevenim de la bun început să nu ne ia, așa cum face atunci când este atacat, drept antisemiți, atunci antisemită este și legea americană, care interzice propriilor ambasadori să se amestece în tranzacțiile comerciale. Iar ceea ce se bănuiește că a comis dl. Moses în acest caz nu este promovare a unei firme americane pe piața românească, ci promovare a unei firme americane [evreiești] în detrimentul altei firme americane, ceea ce se numește - he, he - sforărie"... "E verosimilă istoria - continuă Mircea Toma -care ne-a fost șoptită la Cotroceni, că fostul ambasador [Moses] l-a vizitat pe fanul NATO Emil [Constantinescu, președintele României la acea dată], cu un grup de americani interesați în proiecte în agricultură, care ar fi avut, totodată, excelente relații de coridor cu diverși politicieni americani... Dar să nu credeți că Moses e omul care să mizeze doar pe un președinte... Așa că s-a îngrijit și de articularea unei rețele de tehnicieni indispensabili reușitei operațiunii, în agenda domniei sale apar dl. Mircea Geoană, ambasadorul nostru la Washington, și cumnatul acestuia, dl. Ionuț Mircea Costea, fascinant personaj arahnoidian. Domnia sa este [era, deoarece în prezent, și după afacerea cu Eurobondurile, afacere derulată cu alt evreu, Dan Fischer, a cam părăsit România - n.n.] președintele Consiliului Interministerial, organism care verifică documentația proiectelor cu credit extern și propune Ministerului Finanțelor acordarea garanției guvernamentale; odată obținut acest acord la nivelul Consiliului, dl. Ionuț M. Costea avansează documentația secretarului de stat responsabil cu creditele externe de la Ministerul Finanțelor, respectiv d-lui Ionuț Mircea Costea. Genial, nu ? Orice proiect trece de două ori pe la același nene. Care n-a semnat de tot atâtea ori contractul cu Case, așteptând cuviincios să li se facă loc și finilor [evrei ai] lui Moses." Profitul estimat: de 2 miliarde de dolari în cinci ani, în timp ce Transchem rămâne un intermediar. "Asta înseamnă că vor cumpăra mașini agricole pe care ni le vor revinde cu un comision la care-i obligă tradiția familiei (cam 20%). Deci, oricum o iei, afacerea cu ei iese mai scumpă..." (Academia Cațavencu) "Noi, așa golani cum suntem, parcă nu ne-am fi făcut de rahat ca [primul-ministru Victor Ciorbea - conchidea Mircea Toma]. Să spargi un contract semnat pentru 160 milioane de dolari cu un grup de firme serioase ca să le faci damblaua lui Emil și Moses și să trântești un cadou de 80 de milioane de dolari unor intermediari [evrei], fie ei isteți și eficienți, este simultan o prostie și o mârlănie. Avem pământ pentru toți americanii. Și dacă n-avem bani pentru garanții, să stea frumușel la coadă, că și noi i-am așteptat 50 de ani".
Statul român garantează creditul. Pe 4 noiembrie 1997, Monitorul Oficial al României publică, după lungi întârzieri, "Hotărârea Guvernului României privind autorizarea Regiei Autonome a îmbunătățirilor Funciare (R.A.I.F.) pentru achiziționarea unor pachete agricole, a Comitetului Interministerial de Garanții și Credite de Comerț Exterior pentru aprobarea garantării creditului extern și Ministerul Finanțelor de a garanta creditul în numele statului." Prin această Hotărâre se autorizează R.A.I.F. să achiziționeze "în cadrul Proiectului agricol român" (ce definește corporațiile Case și Valmont) și al Proiectului "ROM AG '98" (ce definește firma 100% evreiască Transchem), pachete agricole, tehnologii și servicii. Alegerea acestui nume pentru Transchem este o altă diversiune, deoarece proiectul companiilor Case și Valmont era deja cunoscut în teritoriu drept "ROM-AGRA". Practic, prin această Hotărâre de Guvern, se aprobă garantarea integrală a creditului extern în valoare de 160 milioane de dolari S.U.A., fără a se specifica însă diviziunea contractelor celor două părți distincte. Ministrul agriculturii, Dinu Gavrilescu, a trimis în țară diverse adrese către șefii Direcțiilor Generale pentru Agricultură și Industrie Alimentară (D.G.A.A.). Prin acestea, directorii D.G.A.A. din teritoriu sunt încunoștințați - de abia acum - de oferta elaborată de către Transchem, fără a fi consultați. Este anunțată și proxima semnare, de către fiecare direcție, a contractelor cu Transchem, la sfârșitul lunii ianuarie 1998. Howard Kaplan, unul dintre fiii lui Kaplan, s-a și deplasat urgent la București, vânându-l pentru semnătură pe noul ministru de Finanțe, Daniel Dăianu. Pe 13 ianuarie 1998, Export-Import Bank of United States (adică Eximbank) a aprobat prima tranșă a împrumutului de 160 milioane de dolari, în valoare de 70 milioane, efectuată de către banca americană evreiască Citibank International. Compania nominalizată, tot evreiască: Transchem Finance and Trude Corporation. Garant: România, prin Ministerul de Finanțe, adică bugetul statului suportat de cetățenii români.
|