|
Prefața traducătorului
Din întâmplare mi-a căzut în mână această lucrare scrisă cu slove chirilice la 1803, de călugărul Neofit Cavsolalvițiu, fost popă jidovesc - rabin - până la vârsta de 38 de ani, când s-a creștinat.
Mai mult impresionat de vechimea ei - 133 de ani - și a titlului foarte sugestiv "Înfruntarea jidovilor", m-am hotărât s-o cercetez, fiind vorba de ovrei, "iubiții" noștri jidovi de astăzi, pe care, acum bucurându-se de toate drepturile civile și politice și așezați temeinic, în număr covârșitor de peste două milioane, pe umerii sărmanilor noștri români, pe zi ce trece îi simțim tot mai apăsători .
Trebuie să mărturisesc, că această carte scrisă într-o vreme când nici vorbă nu putea fi de antisemitism în țara noastră, deoarece odinioară jidovii lipseau aproape cu totul și numai la 1839, în timpul domnitorului moldovean de tristă memorie Mihail Sturza, își fac apariția în număr mai mare - trebuie să mărturisesc, zic, că citind conținutul acestei cărți, am rămas profund impresionat; și se va putea oricine convinge cercetând-o, fie creștin, fie jidov chiar, că aici este un adevărat izvor dătător de viață un balsam întăritor spiritual, o neprețuită comoară sufletească, ce n-ar trebui să lipsească din casa nici unui creștin, nici unui om dornic de a cunoaște adevărul cel adevărat, spre a-i servi lui drept îndrumar și călăuză în viață.
Este o carte sfântă pentru noi, creștinii, o carte care trebuie să ne rămână veșnic în memorie, și atât tinerii cât și bătrânii s-o cunoască și s-o învețe pe de rost, din scoarță în scoarță, de ea depinzând însăși existența noastră ca români și creștini, mai ales în vremea de astăzi când ne găsim pe muchea prăpastiei și o dezorientare completă și neîncredere în ziua de mâine, au pus stăpânire pe ființa noastră.
Bombardați zilnic de o presă aproape în întregime jidovească, o presă de intriga, șantaj și scandal, o presă de zăpăcire, iar nu de luminare a opiniei publice, și înregimentați în felurite partide politice care se dușmănesc, noi creștinii ne consumăm întreaga noastră energie și vlagă în lupte sterile, în lupte zadarnice, pe chestiuni mărunte de ambiții personale și interese de partid. Interesele generale de masă, interesele primordiale de neam au rămas numai mijloace de ademenire a naivilor, dar nicidecum un scop bine determinat, un obiectiv care trebuie ajuns.
În modul acesta dușmanul nostru real, dușmanul nostru ireductibil rămânea neidentificat și piedicile pe care el ni le punea sistematic în calea progresului și dezvoltării noastre rămâneau neobservate, ignorate; sau dacă instinctiv le bănuiam, nu puteam găsi calea cea dreaptă, drumul spre liman, spre a ieși din impas, din încurcătură. Și atunci răul a prins rădăcini și mai adânci și soarele izbăvitor în loc să ne lumineze, s-a ascuns în nori și mai groși.
Citind această carte în mod temeinic, cu răbdare și concentrare - deoarece nu i s-a alterat nimic din stilul ei oarecum arhaic și din ortografia ei prea puțin prezentă - cititorul va putea aprecia nemăsurata valoare a acestei lucrări.
*
* *
Nu am schimbat nimic din conținutul acestei cărți față de original si din considerația că lucrurile sfinte nu trebuie atinse în ființa lor. Și dacă totuși s-ar mai ivi cineva care să declare această scriere apocrifa, îl invităm la Academia Română, să consulte în întregime originalul, care se găsește înregistrat la No. 662, la secțiunea de "cărți vechi și manuscrise".
Neofit n-a fost un rabin de rând; Neofit a fost un savant teolog adânc cunoscător al Talmudului, adânc cunoscător al Vechiului și Noului Testament, în contact permanent cu jidovii; până la vârsta de 38 ani - când s-a creștinat - Neofit a avut tot timpul necesar de studiu, spre a-și da seama de locul unde este adevărul și calea cea dreaptă pe care trebuie să meargă mai departe.
Profesor de limba greacă la călugării de la Sfântul Munte, el vine apoi în Moldova, unde își însușește limba română și scrie această carte, socotind acest fapt ca o datorie de conștiință.
Nu i se poate arunca învinuirea că ar fi scris din răutate, că Neofit nu era capabil de așa ceva. El mărturisește cu profundă durere în suflet: "pentru a face această lucrare, am vărsat mai multe lacrimi decât cerneală".
Iar jidovii, citind această operă vor înțelege că dacă antisemitismul se naște în locurile pe unde ei se cuibăresc, acest fapt nu este o enigmă, un mister, ci, din contră, ceva foarte firesc: jidovul singur poartă cu el antisemitismul , după cum râia naște scărpinătura. Și după cum scărpinătura nu dispare decât prin vindecarea râiei, tot așa și antisemitismul nu va putea dispărea decât o dată cu alungarea jidovilor, sau prin sucombarea poporului la sânul căruia s-au încuibat.
Acest fapt să nu se creadă că este o floricică de stil, ci un principiu riguros științific, o dogmă a științei sintetizată în cuvintele latine: sublata causa tolitur efectus, adică numai suprimând cauza dispare efectul.
Unde am putea goni pe ovrei din mijlocul nostru, pentru a vindeca boala noastră socială de care suferim și pe care am putea-o numi iudeopatie, acest lucru se va vedea; în tot cazul într-un loc îndepărtat de pe scoarța globului, cum ar fi de exemplu insula Madagascar, deja propusă de Franța, sau Uganda din Africa Centrală, propusă de englezi, sau o regiune din Canada, Australia, etc. Printr-o uniune internațională antisemită se va putea ajunge la o astfel de hotărâre, întrucât Palestina nu poate primi nici un milion de jidovi, și ei toți sunt peste 18 milioane.
Că ar vrea ovreii să primească această soluție ori n-ar vrea, aceasta un interesează, atunci când este în joc însăși existența popoarelor creștine și a creștinismului.
Trebuie să se știe că ursul nu joacă de voie; și lui Napoleon Bonaparte, (de care tremura toată lumea, când a venit sorocul, i s-a fixat domiciliul forțat în insula Sfânta Elena, în largul Oceanului Atlantic, și acolo a rămas până la moarte. Pentru ce nu s-ar proceda și cu jidovii la fel, pentru liniștea și pacea lumii creștine?
Întotdeauna când vrei să stârpești un rău definitiv trebuie aduse soluții nulicale. Crâmpeiele de soluții pot să amelioreze, dar nu pot să vindece: oricât ai arde un cancer cu fierul roșu, nu vei salva bolnavul decât numai prin puterea cuțitului operator; oricât vei flitui și vei curăța mobila, nu vei scăpa de ploșnițe decât printr-o sulfurizare sistematică, o deparazitare radicală. Tot asemenea și viața creștină și liniștea neamului nostru nu se vor restabili decât prin eliminarea ovreilor; o eliminare sistematică tematică, rațională, în mod continuu și permanent, până nu va mai rămâne nici o lindină, nici un picior de jidov .
Că ei sunt astăzi puternicii zilei aproape pe întreg globul prin influența banului pe care îl dețin și prin formidabila organizare francmasonică care a prins în mrejele ei pe aproape toți guvernanții și potentații actuali ai țărilor creștine? Va trece și aceasta cum au trecut atâtea nevoi, mai ales că ruptura s-a și făcut prin național-socialismul german în frunte cu Hitler!
Nu trebuie să se uite faptul că întotdeauna forța morală a ieșit biruitoare, și însuși Mântuitorul a spus: "Crede, și te vei mântui" sau "De ai avea credință, ai clinti și munții".
Se impune deci să avem credință în izbândă, dar o credință nestrămutată, o credință vie și hotărâtă, și atunci nimeni nu ne va putea sta împotrivă.
Aceia din noi care ne dăm seama mai cu ușurință de marea primejdie ce ne paște, trebuie să ne transformăm în adevărați apostoli și să deschidem ochii fraților noștri mai puțin înțelegători și mai îndărătnici spre a-i readuce la viață. Fiecare trebuie să ne zbatem după puterea pe care o avem, dintr-un adânc sentiment instinctiv al datoriei, în mod permanent, fără odihna și cu perseverență. Puterea diavolului: jidovii, "adunarea satanii" cum îi numește Neofit, sunt în luptă încordată cu Dumnezeu, cu noi creștinii; este o luptă pe viață și pe moarte, începută cu mult în urmă și al cărei Mare Cartier General s-a stabilit în vecina noastră Rusie, complet subjugată și îngenuncheată în ultimul timp, unde viața creștină a fost complet înmormântată.
Singura tactică de bătaie care ne mai poate salva, nu poate fi alta decât strânsa legătură creștină, cea mai deplina frăție, solidaritate și unitate de luptă creștină contra jidovilor, această avangardă și executantă a lui Satan, a anticristului. Se impune izolarea imediată a ovreilor, cu ruperea oricăror legături cu ei. Un boicot general se impune, permanent și cu încăpățânare. Trebuie să-i tratăm ca pe niște ciumați, să le arătăm tot disprețul și hotărârea noastră de a trăi, de a nu ne da învinși ca niște lași și nemernici, ci, după cum de două mii de ani am rămas neclintiți pe aceste meleaguri ale Daciei Traiane, și de azi înainte vom ști să ne afirmăm ființa noastră etnică, ființa creștină. Neînțelegerile dintre noi să le privim ca mici incidente trecătoare, incapabile să ne țină dezbinați, că toți avem aceleași interese de apărat.
Cine în inimă șovăiește, dacă un pic din sângele său mai este creștin, citind această carte înviorătoare a sufletului și dătătoare de viață, își va recăpăta încrederea în viitor, în deplina izbândă. Să se gândească fiecare la cuvintele Domnului pe care i le-a spus lui Petru, pe când amândoi umblau pe lacul Ghenisareth și Petru țipa că se îneacă: "Dă din mâini Petre, că nu te îneci", și să pornească la lupta de retrezire creștină și dezrobire a neamului, cu completă încredere și neînduplecare. Să fie convins că forța sufletească este nemărginită, nemăsurată și de neînvins; iar dintr-o zdrobire morală și lipsă de credință, nu poate ieși o izbândă, ci o înfrângere! Să se mai gândească iarăși că nu poate servi în același timp la doi stăpâni: "Și lui Dumnezeu și lui Mamona"; iar cine servește pe jidovi nu poate servi și pe creștini, aceasta fiind o imposibilitate morală. Să se mai gândească iarăși la ce a spus Iisus: "Cine nu este cu mine, este împotriva mea", adică cine este cot la cot cu jidovii, nu poate fi alături și de creștini!
Mai ales în chestiunea politică, de care mai mult depinde salvarea și existența noastră, fiecare cititor trebuie să-și deschidă bine ochii. Se impune o revizuire a conștiinței fiecăruia și o cercetare obiectivă a situației: Până la 1923, când s-a suprimat articolul 7 din Constituție, ovreii nu aveau drepturi civile și politice, erau străini. Astfel fiind cazul, toate partidele politice existente la acea dată erau creștine și prima grijă pe care o aveau ele era să îngrijească de creștini. Prin suprimarea art. 7 și primirea în masă a jidovilor în rândul românilor, se produce un fenomen de o importanță extraordinară pentru viitorul nostru: jidovii posedau avuții mari, strânse de pe spinarea noastră și mai veneau și cu un aport de câteva sute de mii de voturi care din punct de vedere electoral nu puteau fi neglijate. Atunci toate partidele politice au început o întrecere între ele, care mai de care să atragă în rândurile lor pe acești proaspeți cetățeni care mai aveau și pungile pline. Prin acest fapt, fața tuturor grupărilor noastre politice dornice de putere își modifică componența și din partide creștine se transformă în partide jidano-creștine. Marele public, atât țăranii cât și târgoveții, nu pot să-și dea seama de excepționala importanță a acestei schimbări și, în buna lor credință, ei își continuă fiecare drumul politic pe care l-au apucat, sau acela care, potrivit firmei, pare mai ademenitor, mai promițător și mai potrivit scopului de a realiza fericirea neamului. Dar contrar tuturor așteptărilor, încet, încet se observă o schimbare în atitudinea, moravurile și noile directive ale partidelor politice; era și natural: jidovii, pe lângă voturi, pun la bătaie enorme sume de bani pentru care, după obiceiul lor, al cametei, trebuiau să capete cele mai mari avantaje. Și cum "banul este ochiul dracului", fiindcă creștinii, deși formau majoritatea numerică, erau săraci, se înțelege că influența și conducerea politică trece de fapt în mâinile iudaice, iar grupările politice și guvernele devin niște păpuși în mâinile fiilor satanei, păpuși care trebuie să joace și să se miște după cum sforile erau trase și mânuite de ovrei, influența masei creștine rămânând aproape nulă. Treptat, treptat cinstea înnăscută și tradițională a românului începe să se clatine: falimente, contrabandă, lovituri în stil mare, se succed unele după altele, fără nici o sancțiune, fără nici o măsură de stăvilire. Afaceri de miliarde se pun la cale și se execută, dând naștere la scandaluri publice, dar totul se mușamalizează . Traficul de influentă, cointeresări și comisioane, devin ceva foarte obișnuit, la ordinea zilei, și chiar se banalizează. Cu un cuvânt, demoralizarea și nerușinarea se lățesc și se înrădăcinează, în toate ramurile de activitate, fie publică sau socială, cu atâta repeziciune, încât rămâi năucit. Dar toată această calamitate și zdruncinare morală, nu se atribuie decât războiului purtat, și chiar este denumită de unii "oameni de știință" drept "psihoza postbelică". Să ne ierte onorații noștri observatori, nu este o psihoză postbelică, ci este o psihoză iudaică, absolut incurabilă și distrugătoare a vieții creștine. Este acțiunea satanei celui nimicitor de suflete, încarnat în poporul jidovesc; este lupta care se dă pentru supremația iudaică, prin înlocuirea și subjugarea lumii creștine.
Exponenții politici ai oricărei grupări, reduși la rolul unor simple manechine politice, n-au nici o putere și lupta pe care ei o duc este o luptă chișotiană, o luptă cu morile de vânt; că ori nu observă adevăratul dușman, ori de teamă se fac că nu-l observă, și lucrurile merg mai departe pe calea apucată, pe drumul ce duce la prăpastie.
Și ce ar putea să facă oricare conducător politic de partid, când brațele lui sunt legate și prezența lui se bazează pe forța jidovească din presă, din finanțe, înstrăinătate? Eu îi compătimesc, că sunt dintre ei unii pe care aș înclina să-i socotesc oameni cinstiți; dar totuși îi condamn pentru încăpățânarea și perseverența de care dau dovadă pe o cale de nimicire creștină. Când este vorba de viața unui popor, de existența unui neam, când vezi inutilitatea și zădărnicia strădaniilor tale, cel mai bun lucru este să renunți la ambiția personală și să descurci locul. Ai legături cu jidovii, ești prins în mrejele lor și ți-ai luat angajamente față de ei, nu poți rezista presiunilor, depinzi de ei, pentru ce nu te retragi - cel puțin împins de dragostea de neam - și să lași locul altora care au mâna liberă? Aceasta este buba partidelor noastre politice! Se laudă careva din ele cu trecutul: noi am făcut, noi am dres, etc. Vă cred dragii mei, suntem de acord, așa este! Dar vă întreb când ați făcut? Până la 1923, când partidele politice erau creștine! De la 1923 încoace, de când aceste partide nu mai au decât firma creștină, dar în fond au devenit iudeo-creștine, adică de când necuratul și-a vârât coada în ele, iată că nu mai puteți face nimic! Și dacă noi nu grăim adevărul, lăsați faptele să vorbească: Comerțul creștin este gata de înmormântare; industria creștină aproape nu mai există; toate felurile de profesiuni se jidovesc văzând cu ochii și pe zi ce trece, iar creștinii noștri bat în retragere cu o viteză catastrofală! Dar mecanismul de stat? Administrație, armată, telefoane, tutunuri, chibrituri, alcooluri, etc. nu sunt împănate și se împănează pe zi ce trece cu aceste elemente ale satanei? Aceasta este realitatea, cruda realitate!
Prin urmare, cititorul acestor rânduri, după ce îi va cunoaște prin Neofit pe iubiții noștri concetățeni jidovi, dacă zăbranicul umanitarist ce-i acoperă, poate, fața va reuși să și-l arunce, spre a vedea adevărul în adevărata lui lumină, va trebui sa întrebe pe oricare politician care-i solicită sprijinul: "Care este programul d-voastră, sau cum înțelegeți să ne scăpați de ovrei?" Dacă va răspunde că: "noi nu avem nimic cu ovreii, că și ei sunt tot oameni", atunci veți înțelege că ori Diavolul ori Dumnezeu pentru ei tot una este; și cum această monstruozitate nu mai poate dăinui, pentru însăși existența noastră fizică, necum spirituală, ar fi o crimă să le acordați sprijinul dvs. politic; indiferent de avantajele materiale ce vi s-ar propune, sufletul dvs. să nu vi-l mai vindeți! Dacă va răspunde: Jidovii să iasă din mijlocul nostru, că România creștină este și românească", atunci veți cerceta dacă aceste vorbe le spune din inimă sau numai pentru a vă amăgi; și o dată lămurit asupra acestor întrebări, dă-ți avizul dumitale.
Un "Toma Necredinciosul" citind aceste rânduri, nu este exclus să zâmbească cu ironie, zicând: "Dar ce are a face politica și cu credința, domnule? Orice ar spune Neofit, și oricine ar fi jidanii, din moment ce au drepturi politice și trăiesc în țară alături de noi, nu poți să-i ocolești așa cu una, cu două, și să-i împiedici de a-și exercita drepturile. Trăiesc și ei, așa, oricât de păcătoși ar fi, trăim și noi! Și apoi vremurile de civilizație de astăzi, legăturile noastre cu toate celelalte popoare, sunt de așa natură, încât nu-ți îngăduie să te închizi cu ziduri chinezești, să rămâi izolat! Una e politica și Statul, alta e Religia. A vorbi astăzi de măsuri contra ovreilor, ar fi să ne întoarcem cu sute de ani în urmă, ca pe vremurile inchiziției spaniole; asta nu se mai poate astăzi monșer! Noi putem fi creștini și jidovii jidani, și totuși aceasta este!"
Iată un răspuns care ai crede că te-a dat gata, te-a lăsat paf! Totuși, se poate vedea imediat cât de ieftine sunt argumentele, și care este adevărul. Mai întâi trebuie să se știe un lucru: o țară nu este "o întâmplare", un loc de adunătura, un sat fără câini, unde intră cine vrea și rămâne cui îi place. O țară este ceva sfânt! Ea este moșia, bunul unui neam, transmis din generație în generație, secole de-a rândul, veac după veac, din moși strămoși și cu sacrificiul a milioane de vieți! O țară este un drept ce nu poate fi înstrăinat sub nici o formă și de nimeni, ea fiind însăși viața neamului. O țară nu este ca o avere privată pe care tu, ca proprietar, s-o poți negocia cum îți place: s-o vinzi, s-o amanetezi, s-o joci la cărți ori s-o împărți cui vrei! Nu! Moșia unui popor, bunul unui neam, este inalienabil și imprescriptibil! Cine dar ar fi în stare să afirme, că el are dreptul să dispună de averea neamului, după gustul lui? Nimeni!
Dar când zici: moșia unui popor, sau țara lui, ce însemnează? Nu arată această mărturisire că acel popor trebuie și este singur în drept să se bucure de averea lui? Ce înseamnă deplină proprietate, stat independent, decât că, acel neam care stăpânește acea țară, are tot dreptul să dispună de toate bogățiile și toate veniturile acelei țări, după cum îi dictează interesele sale, el singur și numai el!
Ori, când cineva afirmă că jidovii sunt pe picior de egalitate cu noi, românii băștinași, cine nu observă grosolana eroare, că aceste drepturi acordate jidovilor nu pot fi decât relative! A consultat cineva întreg neamul românesc, toată obștea română, și toată lumea a fost de acord ca jidovii să fie făcuți frați și părtași cu noi pe moșia românească? Nu! Niște simpli oameni politici, niște politicieni influențați de anumite considerațiuni, fie de ordin sentimental, fie de ordin pecuniar, într-o bună zi, la 1923, i-au declarat pe jidovi egali în drepturi cu noi, băștinașii! Ei, și? Rezultă de aici că întregul nostru neam românesc trebuie să-și pună de acum înainte cenușă în cap și să poarte pe jidovi în spate o veșnicie? Dar chiar într-o afacere particulară, o moștenire, de exemplu, cu câțiva moștenitori, dacă acea avere este de-a valma, indiviză, se poate face vreo vânzare valabilă, dacă unul singur din comoștenitori se opune? Nu! Atunci în baza căror considerente de drept, un terchea berchea, cu toată banda lui, poate dispune și angaja la jug pe viață un întreg neam, fără să mai fie o justă măsură posibilă? Nu! Niciodată! Probă că așa este, Kemal Pașa, în Turcia, n-a scos recent peste trei milioane de greci din Asia Mică și i-a gonit în Grecia? Iată dar cât de relative și inoperante pot rămâne oricare legi făcute de partidele politice, atunci când interesele poporului altfel dictează! N-a spus chiar Einstein, jidovul cu pretenții de savant, gonit de Hitler din Germania, că înseși legile cosmice, legile după care se conduce universul sunt relative? Apoi, dacă chiar aceste legi sunt relative, legile umane rămân niște simple petice de hârtie, pe care oricând le poți schimba și trece la coș, atunci când interesele superioare de neam impun acest lucru!
Dar lăsând la o parte aceste considerațiuni de drept natural, de drept național, să vedem cel puțin dacă jidovii, trăind alături de noi, în societatea creștină, statul român ar putea folosi ceva de pe urma lor.
Pentru a nu ne pierde în discuții complicate sau în frazeologii găunoase și pentru a putea fi înțeles de toată lumea, să luăm un exemplu cunoscut aproape de oricine și ușor de controlat, din viața furnicilor.
Furnicile, care nu au nici măcar glas să se gâlcevească, sunt de mai multe feluri, cum sunt și oamenii de diferite naționalități. Sunt furnici negre, roșii, cenușii, etc. Totuși, dacă ne vom uita în țara lor, în mușuroiul lor, vom vedea că fiecare fel de furnici trăiește separat, neamestecate unele cu altele: mușuroi de furnici negre, mușuroi de furnici roșii, etc. Pentru ce? Pentru că numai indivizii care se aseamănă în totul se caută și se adună, putând trăi în armonie, în baza unui principiu natural, unei legi firești, care nu poate fi dărâmată de nici o argumentație; este o dogmă de știință, care se aplică tuturor viețuitoarelor, oricare ar fi ele, implicit și oamenilor!
Atunci ce legătură strânsă de suflet și interese, pentru a putea trăi laolaltă, există între noi românii și jidani, când ne diferențiem atât prin rasă, prin limbă, prin credință, prin trecutul istoric și aspirațiile noastre, de asemenea prin moravuri, înclinații etc. Nu avem noi românii specificul nostru și jidovii pe al lor? Ce să mai vorbim în plus de aportul social, când creștinul, se știe, este exclusiv producător și ovreiul exclusiv speculant și parazitar.
Și când se mai dovedește în plus cu documente - cum veți vedea în textul acestei lucrări - că jidanii merg până acolo cu rătăcirile lor satanice, încât uciderea creștinilor, sângele de creștin torturat, este întrebuințat de ei pentru îndeplinirea ritualului drăceștii lor credințe talmudice, un sentiment de scârbă și dezgust ți se naște în suflet, că fiecare cugetă că așa ceva nu mai practică decât unii sălbatici antropofagi, cum sunt prin insulele Polineziei, Malaieziei, ori Africa Centrală. Iată însă că avem și noi canibalii noștri, "băutori de sânge" creștin, de care ne frecăm zilnic: sunt scumpii noștri jidovi. Sânge de creștin muncit la tăierea împrejur; sânge de creștin sub formă de cenușă la cununie, sânge la moarte; sânge la plângerea Ierusalimului, la purim, la paște, sânge pentru farmece! Cu un cuvânt, ceea ce este pentru ritualul creștin pâinea și vinul, este sângele de creștin muncit pentru ritualul talmudic jidovesc!
Dar mulți se vor întreba: De unde pot să-și procure jidovii atâta sânge de creștin? De unde? Foarte simplu: Neofit precizează că "nu este nevoie de căldări de sânge, dar de cantități mici: câte o picătură, cenușă cât o măslină sau bob de finic".
Deci nu sunt chiar băutori de sânge în adevăratul sens al cuvântului, doar așa, mai cu economie! Apoi dacă astfel stau lucrurile, nu prea este ceva așa de greu de înfăptuit; câte o lovitură ici și colo, câte o ciordeală, nu este atât de imposibil. Sunt atâtea crime care au rămas nedescoperite, atâția dispăruți de urma cărora nu s-a mai dat! Nu este oare posibil ca o bună parte din aceste victime să fi servit pentru saturarea molohului jidovesc talmudic?
N-au fost atâtea procese rămase celebre, privitoare la omorurile ritualice și în care totuși făptuitorii, în urma presiunilor internaționalei jidovești, au rămas nesancționați? De exemplu: omorul de la Tisza-Eszlar - în Ungaria, Procesul Călugărului Thomas, etc. Ovreii întotdeauna au protestat cu vehemență contra acestor învinuiri care li s-au adus, considerându-le simple insinuări și calomnii, născute din ura de rasă, ura de credință.
Din fericire călugărul Neofit, fostul rabin, fostul "învățător întru jidovime" cum singur se numește, pune lucrurile la punct cu o uluitoare precizie, zicând: "Blestemul acesta pe care îl au ei, cu sânge, nu este scris nicăieri, ci părinții rabini lasă copiilor lor, cu blesteme mari, să nu descopere la cei proști ai lor, nici la creștini, măcar de li se va întâmpla lor să rabde feluri de feluri de munci." Nu rezultă de aici că totul este în așa fel organizat încât justiția, oricât ar fi de diligentă, să nu poată face nimic? Dar că acesta este adevărul în toată goliciunea lui, ne luminează Neofit cu declarația lui, în ce privește însăși persoana sa: "Precum și mie, în frica lui Dumnezeu mărturisesc, când am fost de vârsta de treisprezece ani,- atunci încep ei (jidovii) a pune cornul în cap - și mi-a pus tatăl meu cornul acela în cap, care de dânșii se numește tăfilis, și atunci mi-a descoperit mie tatăl meu (tatăl lui era tot rabin. N.tr) taina aceasta cu sânge, și m-au blestemat cu toate stihiile cerului și ale pământului, ca să nu descopăr taina aceasta nici la frații mei". Mai pot avea prin urmare vreo valoare protestele jidovilor? Nu! Și deoarece criminalii aceștia, din nenorocire sunt tocmai conducătorii "spirituali" ai poporului jidovesc, imposibil de separat și penalizat, singura soluție care se impune este aceasta: Să iasă afară din mijlocul nostru acești fii ai diavolului, această adunare a satanei, întregul neam jidovesc, pentru totdeauna și până la unul!
Tot în această carte a lui Neofit, vor mai găsi sectanții: adventiști, baptiști, sâmbetiști, nazareeni, etc. adevărata cale de mântuire pe care o caută, nu doar din simple afirmații, dar cu Sfânta Scriptură în mână, unde pot cerceta și controla adevărurile spuse.
Cu un cuvânt, pentru a încheia, urăm tuturor cititorilor, ca această sămânță a adevărului, pe care Neofit, în dorința lui de creștin convins, a vrut s-o facă cunoscută tuturor iubitorilor de știință, cel puțin după 132 de ani să încolțească în inimile noastre creștine spre a da roade și, prin aceasta, neamul românesc atât de necăjit și descurajat astăzi, să poată să-și recapete direcția pierdută pentru a ieși la liman și pentru a păși mai departe în viitor, pe calea cea dreaptă, cu încredere și forțe noi, spre a însemna ca adevărat un factor de progres și civilizație creștină, în mijlocul celorlalte popoare; iar Neofit, din sferele cerești, să fie păstorul și îndrumătorul sufletelor noastre!
Dr. MARIN POPESCU
|